Cordoba, Argentina (iulie 2012)

6 am în terminalul de autobuze. Am sosit mai devreme decât programasem adicã la 7.30 în Cordoba. De-abia m-am dezmeticit şi mã uit şi eu ce fac alţii în cafenea la ora asta! O fatã citeşte ultima carte a lui Zizek! Jesus! Un puşti se luptã cu un cub Rubyk, o doamnã îngânã cevã nemişcatã, se roagã? Cei mai mulţi îngânã cu ochii lipiţi de ecranele telefoanelor şi înnoadã un cãscat de altul.

Later – ce face lumea în biserica iezuitã: o fatã învaţã, adevãrul e cã e aproape linişte cu muzicã andinã în fundal. Un bãiat ţinând revista vândutã de „lucrãtorii strãzii” (am cumpãrat şi eu un exemplar şi încerc de atunci sã-mi aduc aminte în ce alt oraş am cumpãrat un astfel de ziar…) intrã grãbit sã se roage! în capela în care se rugau indienii şi africanii şi care era separatã de cea pentru spanioli şi criollos. Un om al strãzii doarme într-un colţ. În faţa bisericii un bãiat cântã la un aparat? rotund de metal, sunã a muzicã de înãlţat sufletul.

Muzeele din Cordoba (în afarã de cel contemporan, Caraffa care are doar expoziţii temporare mediocre) sunt o combinaţie de vechi şi nou plus nişte kitsch local: picturã de secol 19 se înghesuie cu câte vreo operã veritabilã, ca un Kosice în holul muzeului de artã al oraşului, picturã „contemporanã” adicã de secol 20 (Carlos Alonso e nelipsit din muzeele cordobeze şi adevãrul e cã e unul din cei mai buni pictori argentinieni) plus nişte artişti locali de care probabil n-a auzit decât organizatorul expoziţiei şi familia artistului şi vreo doi amici.

Cel mai bun muzeu al oraşului este muzeul memoriei care m-a fãcut sã mã cutremur nu atât prin prezentarea celulelor sau a atmosferei de chin şi torturã cât prin cele 2 camere care „înscenau” episoade din viaţa deţinuţilor şi dispãruţilor : albume fãcute de cei apropiaţi, obiecte ce le-au aparţinut şi normalitatea vieţilor lor te face sã îi simţi mai aproape de tine. Aşa mi s-a pãrut mie. Cele mai groaznice erau fotografiile celor arestaţi de mai multe ori şi ale cãror fotografii erau luate în timp ce o persoanã ţinea deasupra capului lor o barã de metal cu un numãr. În America de Nord arestaţii îşi ţin singuri numãrul, aici altcineva le ţinea numãrul şi acel cineva apare în fotografie.

E un oraş plin de librãrii pentru cã e oraşul cu una din cele mai importante universitãţi, a patra din America latinã, fondatã în 1613. Locul în care în 1919 studenţii se revoltau împotriva unui sistem care bloca accesul celor fãrã resurse economice şi care a dus la o reformã universitarã importantã şi la o mişcare politicã importantã, APRA din Peru.

Toţi turiştii sunt îmbrãcaţi la fel. Nici nu trebuie sã se apropie cã sã înceapã sã vorbeascã şi sã-i poţi recunoaşte. Poartã „haine de aventurã” din fâş sau material impermeabil sau care izoleazã termic, au ghete de aventurã, o camerã în mânã şi bineînţeles un ghid. Îl am şi eu, dar în geantã J Vedem cu toţii trasee predesenate/verificate de alţii dar mie îmi place sã mã şi pierd în oraşe. Sã cumpãr un ziar local, sã merg la un film, sã stau şi sã ma holbez la oameni la cafenele. Cei mai mulţi turişti în Buenos Aires sunt brazilieni: şi pe mine m-au luat drept braziliancã! Oricum mã întreabã constant toatã lumea de unde sunt. Vreo 2 au ştiut despre Ceaucescu (tipul de la bibliotecã ateu) şi Dracula (un poştaş prin Cordoba), restul au înţeles Alemania/Germania adicã.

Oamenii care umblã dupã gunoaie, mai ales cartoane şi care în Buenos Aires au nişte cãrucioare pãtrãţoase de 1 m pe 1 m în Cordoba au cãruţe cu cal! În Buenos Aires am vãzut familii întregi la cãutat prin gunoaie…în centru adicã, duminica. În zone mai sãrace nu m-am aventurat cã am fost sfãtuitã sã nu.

La cultura del miedo (cultura fricii). Am tot zis cã vreau sã mã uit şi eu la televizor dar în Buenos Aires nu avem, dar la hoteluri am! Regret însã cãci la televizor poţi vedea doar: crime, crime, fotbal, politicã (mai mult Scioli – guvernator al provinciei BA şi Macri – şef de guvern al BA versus Cristina sau Cristina versus Moreno – un sindicalist dizident) şi drame ale lumii mondene. De fapt Cristina se pare cã va promulga o lege în decembrie împotriva ceea ce numeşte „la cultura del miedo” adicã aceastã teamã pe care o construiesc şi întreţin media. Adevãrul e cã am observat şi eu cã pe strãzi toţi merg cu rucsacul ţinut în faţã sau cu geanta strânsã bine de tot la piept. Hoţi slavã Domnului n-am vãzut încã dar e clar cã le este întreţinutã frica din moment ce la matinal! ştirile dezbãtute erau asasinarea unei fete într-un cartier sãrac şi fuga unui criminal din închisoare…în pauze arãtau imagini de la semafor în care unei tipe îi furau geanta în timp ce unul îi spãla geamurile. Asta îmi aduce aminte de Chile. Când am fost prima datã n-am avut televizor şi mã plimbam relaxatã pe strãzi. A doua oarã am avut şi au bãgat frica în mine de mergeam şi eu speriatã pe stradã…Azi sunt obsedaţi de aniversarea morţii Evitei (26 iulie), ocazie cu care Cristina a anunţat cã vor înlocui bacnota de 100 pesos cu una care are figura ei…

Buenos Aires iarna/primele impresii

La prima impresie BsAs pare o combinaţie între Paris (arhitecturã de pe avenida de Mayo), Madrid (arhitecturã, atmosferã, baruri) şi New York (bulevardele imense şi strãzile paralele identice, cuadras în loc de blocks) peste care s-a adãugat nişte sos colonial (clãdiri, oameni). A doua impresie este cã pare un oraş anti-modern, nu numai vechi: haine, baruri, maşinile, autobuze, etc. Pare rãmãs în alt timp sau în alt ritm sau în altã parte.

 Lucrul astã e cert mai ales în partea veche a oraşului (Microcentro, Congreso, San Telmo, Monserrat) dar chiar şi în Palermo (mult mai şic). Metroul, similar cu cel din New York pe linia A are şi vagoane de lemn şi chiar şi scãri de lemn (ca la Londra). În centru: dominã tot felul de baruri, restaurante informale mereu populate, cafenele standardizate pe un model de început de secol 20, butice înghesuite şi strâmbe, strãzi paralele semi-identice cu magazine cu de toate, nesfârşite. În schimb în Palermo dar şi în Recoleta azi existã un aer de modernitate mai ales în zona mall-ulurilor super pline de tineri dar nu numai. Chiar şi când modernitatea este vizibilã e doar de suprafaţã, îmi pare mie la prima impresie…ca exemplu aş cita muzeele vãzute pânã acum – cele de artã – care deşi în clãdiri super-moderne (cel de artã modernã – 2 sãli - şi cel de artã latino-americanã) au un aer vechi şi provincial, asincron. Artã contemporanã încã nu am vãzut, se pregãteşte sã se deschidã un muzeu specific şi sper sã-l vãd: în septembrie.

În schimb la muzeul de artã (MNBA) artã argentinianã nu prea era, în general nu prea este prezentã în muzeele vãzute pânã acum. În schimb era un melanj de artã occidentalã, europeanã în mare parte dar de gradul 2. (ca un Van Gogh de care nici nu auzisem). Muzeul e în mare parte rezultatul unor donaţii a unor colecţii private alcãtuite din artã europeanã şi mai puţin din comenzi locale. Ce mi-a plãcut a fost arta cineticã de prin a nii 60, deja artã interactivã: apeşi pe buton şi opera intrã în mişcare, iluziile optice te ameţesc, în întunericul sãlilor zac ascunşi oamenii de la muzeu – ce muncã groaznicã sã stai în întuneric şi sã te luminezi doar când apasã vizitatorul pe buton, luminã însoţitã şi de o muzicã antrenantã…

Obsesia protestului pare dominantã în oraş: proteste spontane, ţipete sindicale, înscrisuri peste tot (pe pereţi scrişi ca niciunde altundeva cu stencils, graffiti, etc), pancarte imense reclamând de la Malvine la drepturi salariale în Plaza de Mayo. E plin peste tot mai ales de Cristina, Eva şi Che Guevara…de parcã aici istoria ar fi cunoscutã altfel.

În metrou oamenii tot cu ochii în smart-phones stau şi tot pe FB se uitã dar parcã sunt mai puţini şi telefoanele sunt mai proaste.

Mersul cu autobuzul sau „colectivo” este o aventurã: e o inghesuialã sorã cu moartea, toatã lumea se strecoarã sã-şi facã un loc, viteza e ameţitoare sau deloc şi trebuie sã fii un bun echilibrist cã sã supravieţuieşti dar cum metroul sau „el subte” (de la subteran) nu prea acoperã mare lucru, e musai!

La Boca – unde câinii poartã hãinuţe ca sã-i apere şi pe ei de vântul care bate pe strãzile pustii (în afarã de cele câteva care învãluie El Caminito, cel mai kitsck loc de pânã acum). La El Caminito îşi aruncã o fatã aproape dezbrãcatã şi cu ciorapi de plasã un crac peste tine în timp ce un el galant şi cu costum prea larg în dungi şi cu pãlãrie, o trage pe doamnã de o parte. Zâmbete largi şi îngheţate de frig şi gata amintirea. Mulţi locuitori ai cartierului poartã trening şi chicã a l’italienne sau a la Dieguito care zâmbeşte şi el de pe zidurile colorate.

Costanera, Parque de la Memoria pe malul Rio de la Plata. 5 turişti batuţi de vânt şi spaţii imense impersonale, semne ale dictaturii înşirate ca semne de circulaţie pe malul râului aproape de gardul care separã „parcul” de pescarii de duminicã. Un vânt de-ţi taie oasele, cu greu citesc semnele şi îmi imaginez feţele celor lângã ale cãror nume scrie pe zidurile lungi de marmurã, 16 ani, 19 ani, 21 de ani…În mica expoziţie se înşirã cartoanele cu chipurile dispãruţilor; cartoanele au fost imaginate de Mamele din Plaza de Mayo în 1995 pentru a demonstra cã fiii şi fiicele lor chiar au existat şi au luat premiul întãi, au avut iubit, s-au cãsãtorit, au fost la şcoalã, etc. Totul e expus într-o serie de colaje artizanale.

Vizavi, la Los Platitos (farfurioarele) e zarvã şi se mânãncã bine, de parcã în faţã ar fi doar râul, de parcã restul nici nu ar fi existat. De parcã în râu nu ar fi aruncat deţinuţii dispãruţi.

Din seria la librãrie: pe rafturi gãsim în afarã de Peron, Eva, Evita, Peron şi Eva, Peronism, Peronisme, Cristina, Cristina si peronismul etc; cele mai prezente sectiuni sunt cele despre Lenin, Trotki, Marx si Engels, Che Guevara, anarhism. No worries insa: au si fascistii ganditorii lor printre best-sellere numai ca nu ii stiu eu asa de bine :)

Librarul care m-a pus sã îi citesc din Eminescu şi avea dosite 2 cãrţi de Ionesco; ştia şi de Cioran. I-am recomandat sã-i citeascã pe Nichita Stãnescu şi pe Cãrtãrescu. M-a plimbat prin toatã librãria ca sã-mi arate ce credea el cã-mi trebuie neapãrat!

18 iulie

Toti portenos sunt zgribuliţi: e frig acasã, pe stradã, în majoritatea localurilor/restaurante, la bibliotecã – peste tot! Deşi miroase a gaz, gasolinã, benzinã cam peste tot.

Personaje: la Pizzeria Guerrin (din 1932) se mânãncã ori în picioare, ori la mãsuţe. Majoritatea grãbiţilor aleg în picioare. Mulţi vin singuri. Primul ce-mi atrage atenţia are cãşti în urechi, se uitã fix în peretele cu pãtrãţele alb-roşii. Taie atent încã o bucãţicã, verificã geanta dintre picioare. În 2 minute-i gata.

Urmãtorii sunt 2: un bãtrânel cu palton mare bej şi un tânãr (nepot sau amant?) cu o canadianã prea lungã şi care pare de femeie, cu tenişi de skater şi o pãlãrie şuie, un tricou bombastic completeazã ţinuta aiurea complet şi care nu se asorteazã dar deloc cu cea a moşului. Tânãrului îi e foame şi cam mãnâncã şi porţia bãtrânelului care nu prea se împotriveşte.

Asearã la Cervantes II, tipul grãsuţ de lângã mine are un sifonaş mic cu capac verde şi o husã împãtrãţitã oranj din care-şi pune câte puţin în micul pahar de vin alb. Din geantã scoate tãieturi din ziare pe care le citeşte tacticos; dupã care continuã cu un manual ingineresc. Chelnerii sunt îmbrãcaţi cu vestã şi papion dar ţinutele cred cã dateazã de câteva zeci de ani bune. Dar astã e parfumul de Buenos Aires: vechi, decãzut, lemn, chelneri plictisiţi.

Sunt dependentã deja de café con leche & mezzalunas şi de orice cu dulce de leche (o chestie dulce maronie fãcutã din lapte caramelizat) care este mai mult decât gustoasã.

Termosul cu apã caldã + cana personalizatã de mate (un ceai foarte amar pe care îl tot zdrobesc într-o canã de lemn sau metal) este accesoriul obligatoriu şi la orice vârstã.

Grevã şi pe strãzi e plin de gunoaie iar metroul vine mai rar şi e atât de plin încât te împinge o tanti care închide şi uşa cu o manivelã (pe linia cu care circul eu şi care are vagoane cu interiorul de lemn, cu oglinzi şi pare de început de secol).

Reclamã la stop: 2 tipi ţin pe mâini nişte panouri cât ei şi când se pune roşu la semafor ies pe zebrã dar doar pânã la jumãtate, ţin panoul câteva zeci de secunde în faţa şoferilor şi se întorc la locul lor. La fiecare stop la fel. Nu traverseazã niciodatã. Nu schimbã locul.