Later – ce face
lumea în biserica iezuitã: o fatã învaţã, adevãrul e cã e aproape linişte cu
muzicã andinã în fundal. Un bãiat ţinând revista vândutã de „lucrãtorii strãzii”
(am cumpãrat şi eu un exemplar şi încerc de atunci sã-mi aduc aminte în ce alt
oraş am cumpãrat un astfel de ziar…) intrã grãbit sã se roage! în capela în
care se rugau indienii şi africanii şi care era separatã de cea pentru spanioli
şi criollos. Un om al strãzii doarme într-un colţ. În faţa bisericii un bãiat cântã
la un aparat? rotund de metal, sunã a muzicã de înãlţat sufletul.
Muzeele din Cordoba
(în afarã de cel contemporan, Caraffa care are doar expoziţii temporare
mediocre) sunt o combinaţie de vechi şi nou plus nişte kitsch local: picturã de
secol 19 se înghesuie cu câte vreo operã veritabilã, ca un Kosice în holul muzeului
de artã al oraşului, picturã „contemporanã” adicã de secol 20 (Carlos Alonso e
nelipsit din muzeele cordobeze şi adevãrul e cã e unul din cei mai buni pictori
argentinieni) plus nişte artişti locali de care probabil n-a auzit decât
organizatorul expoziţiei şi familia artistului şi vreo doi amici.
Cel mai bun
muzeu al oraşului este muzeul memoriei care m-a fãcut sã mã cutremur nu atât
prin prezentarea celulelor sau a atmosferei de chin şi torturã cât prin cele 2
camere care „înscenau” episoade din viaţa deţinuţilor şi dispãruţilor : albume
fãcute de cei apropiaţi, obiecte ce le-au aparţinut şi normalitatea vieţilor
lor te face sã îi simţi mai aproape de tine. Aşa mi s-a pãrut mie. Cele mai
groaznice erau fotografiile celor arestaţi de mai multe ori şi ale cãror
fotografii erau luate în timp ce o persoanã ţinea deasupra capului lor o barã
de metal cu un numãr. În America de Nord arestaţii îşi ţin singuri numãrul,
aici altcineva le ţinea numãrul şi acel cineva apare în fotografie.
E un oraş plin
de librãrii pentru cã e oraşul cu una din cele mai importante universitãţi, a
patra din America latinã, fondatã în 1613. Locul în care în 1919 studenţii se
revoltau împotriva unui sistem care bloca accesul celor fãrã resurse economice şi
care a dus la o reformã universitarã importantã şi la o mişcare politicã
importantã, APRA din Peru.
Toţi turiştii
sunt îmbrãcaţi la fel. Nici nu trebuie sã se apropie cã sã înceapã sã vorbeascã
şi sã-i poţi recunoaşte. Poartã „haine de aventurã” din fâş sau material
impermeabil sau care izoleazã termic, au ghete de aventurã, o camerã în mânã şi
bineînţeles un ghid. Îl am şi eu, dar în geantã J Vedem cu toţii trasee
predesenate/verificate de alţii dar mie îmi place sã mã şi pierd în oraşe. Sã
cumpãr un ziar local, sã merg la un film, sã stau şi sã ma holbez la oameni la
cafenele. Cei mai mulţi turişti în Buenos Aires sunt brazilieni: şi pe mine
m-au luat drept braziliancã! Oricum mã întreabã constant toatã lumea de unde
sunt. Vreo 2 au ştiut despre Ceaucescu (tipul de la bibliotecã ateu) şi Dracula
(un poştaş prin Cordoba), restul au înţeles Alemania/Germania adicã.
Oamenii care
umblã dupã gunoaie, mai ales cartoane şi care în Buenos Aires au nişte cãrucioare
pãtrãţoase de 1 m pe 1 m în Cordoba au cãruţe cu cal! În Buenos Aires am vãzut
familii întregi la cãutat prin gunoaie…în centru adicã, duminica. În zone mai sãrace
nu m-am aventurat cã am fost sfãtuitã sã nu.
La cultura del
miedo (cultura fricii). Am tot zis cã vreau sã mã uit şi eu la televizor dar în
Buenos Aires nu avem, dar la hoteluri am! Regret însã cãci la televizor poţi
vedea doar: crime, crime, fotbal, politicã (mai mult Scioli – guvernator al provinciei
BA şi Macri – şef de guvern al BA versus Cristina sau Cristina versus Moreno –
un sindicalist dizident) şi drame ale lumii mondene. De fapt Cristina se pare cã
va promulga o lege în decembrie împotriva ceea ce numeşte „la cultura del miedo”
adicã aceastã teamã pe care o construiesc şi întreţin media. Adevãrul e cã am
observat şi eu cã pe strãzi toţi merg cu rucsacul ţinut în faţã sau cu geanta
strânsã bine de tot la piept. Hoţi slavã Domnului n-am vãzut încã dar e clar cã
le este întreţinutã frica din moment ce la matinal! ştirile dezbãtute erau
asasinarea unei fete într-un cartier sãrac şi fuga unui criminal din închisoare…în
pauze arãtau imagini de la semafor în care unei tipe îi furau geanta în timp ce
unul îi spãla geamurile. Asta îmi aduce aminte de Chile. Când am fost prima datã
n-am avut televizor şi mã plimbam relaxatã pe strãzi. A doua oarã am avut şi au
bãgat frica în mine de mergeam şi eu speriatã pe stradã…Azi sunt obsedaţi de
aniversarea morţii Evitei (26 iulie), ocazie cu care Cristina a anunţat cã vor înlocui
bacnota de 100 pesos cu una care are figura ei…
No comments:
Post a Comment