La prima impresie BsAs pare o combinaţie între Paris (arhitecturã de pe avenida de Mayo), Madrid (arhitecturã, atmosferã, baruri) şi New York (bulevardele imense şi strãzile paralele identice, cuadras în loc de blocks) peste care s-a adãugat nişte sos colonial (clãdiri, oameni). A doua impresie este cã pare un oraş anti-modern, nu numai vechi: haine, baruri, maşinile, autobuze, etc. Pare rãmãs în alt timp sau în alt ritm sau în altã parte.
Lucrul astã e cert mai ales în partea veche a oraşului (Microcentro, Congreso, San Telmo, Monserrat) dar chiar şi în Palermo (mult mai şic). Metroul, similar cu cel din New York pe linia A are şi vagoane de lemn şi chiar şi scãri de lemn (ca la Londra). În centru: dominã tot felul de baruri, restaurante informale mereu populate, cafenele standardizate pe un model de început de secol 20, butice înghesuite şi strâmbe, strãzi paralele semi-identice cu magazine cu de toate, nesfârşite. În schimb în Palermo dar şi în Recoleta azi existã un aer de modernitate mai ales în zona mall-ulurilor super pline de tineri dar nu numai. Chiar şi când modernitatea este vizibilã e doar de suprafaţã, îmi pare mie la prima impresie…ca exemplu aş cita muzeele vãzute pânã acum – cele de artã – care deşi în clãdiri super-moderne (cel de artã modernã – 2 sãli - şi cel de artã latino-americanã) au un aer vechi şi provincial, asincron. Artã contemporanã încã nu am vãzut, se pregãteşte sã se deschidã un muzeu specific şi sper sã-l vãd: în septembrie.
În schimb la muzeul de artã (MNBA) artã argentinianã nu prea era, în general nu prea este prezentã în muzeele vãzute pânã acum. În schimb era un melanj de artã occidentalã, europeanã în mare parte dar de gradul 2. (ca un Van Gogh de care nici nu auzisem). Muzeul e în mare parte rezultatul unor donaţii a unor colecţii private alcãtuite din artã europeanã şi mai puţin din comenzi locale. Ce mi-a plãcut a fost arta cineticã de prin a nii 60, deja artã interactivã: apeşi pe buton şi opera intrã în mişcare, iluziile optice te ameţesc, în întunericul sãlilor zac ascunşi oamenii de la muzeu – ce muncã groaznicã sã stai în întuneric şi sã te luminezi doar când apasã vizitatorul pe buton, luminã însoţitã şi de o muzicã antrenantã…
Obsesia protestului pare dominantã în oraş: proteste spontane, ţipete sindicale, înscrisuri peste tot (pe pereţi scrişi ca niciunde altundeva cu stencils, graffiti, etc), pancarte imense reclamând de la Malvine la drepturi salariale în Plaza de Mayo. E plin peste tot mai ales de Cristina, Eva şi Che Guevara…de parcã aici istoria ar fi cunoscutã altfel.
În metrou oamenii tot cu ochii în smart-phones stau şi tot pe FB se uitã dar parcã sunt mai puţini şi telefoanele sunt mai proaste.
Mersul cu autobuzul sau „colectivo” este o aventurã: e o inghesuialã sorã cu moartea, toatã lumea se strecoarã sã-şi facã un loc, viteza e ameţitoare sau deloc şi trebuie sã fii un bun echilibrist cã sã supravieţuieşti dar cum metroul sau „el subte” (de la subteran) nu prea acoperã mare lucru, e musai!
La Boca – unde câinii poartã hãinuţe ca sã-i apere şi pe ei de vântul care bate pe strãzile pustii (în afarã de cele câteva care învãluie El Caminito, cel mai kitsck loc de pânã acum). La El Caminito îşi aruncã o fatã aproape dezbrãcatã şi cu ciorapi de plasã un crac peste tine în timp ce un el galant şi cu costum prea larg în dungi şi cu pãlãrie, o trage pe doamnã de o parte. Zâmbete largi şi îngheţate de frig şi gata amintirea. Mulţi locuitori ai cartierului poartã trening şi chicã a l’italienne sau a la Dieguito care zâmbeşte şi el de pe zidurile colorate.
Costanera, Parque de la Memoria pe malul Rio de la Plata. 5 turişti batuţi de vânt şi spaţii imense impersonale, semne ale dictaturii înşirate ca semne de circulaţie pe malul râului aproape de gardul care separã „parcul” de pescarii de duminicã. Un vânt de-ţi taie oasele, cu greu citesc semnele şi îmi imaginez feţele celor lângã ale cãror nume scrie pe zidurile lungi de marmurã, 16 ani, 19 ani, 21 de ani…În mica expoziţie se înşirã cartoanele cu chipurile dispãruţilor; cartoanele au fost imaginate de Mamele din Plaza de Mayo în 1995 pentru a demonstra cã fiii şi fiicele lor chiar au existat şi au luat premiul întãi, au avut iubit, s-au cãsãtorit, au fost la şcoalã, etc. Totul e expus într-o serie de colaje artizanale.
Vizavi, la Los Platitos (farfurioarele) e zarvã şi se mânãncã bine, de parcã în faţã ar fi doar râul, de parcã restul nici nu ar fi existat. De parcã în râu nu ar fi aruncat deţinuţii dispãruţi.
Din seria la librãrie: pe rafturi gãsim în afarã de Peron, Eva, Evita, Peron şi Eva, Peronism, Peronisme, Cristina, Cristina si peronismul etc; cele mai prezente sectiuni sunt cele despre Lenin, Trotki, Marx si Engels, Che Guevara, anarhism. No worries insa: au si fascistii ganditorii lor printre best-sellere numai ca nu ii stiu eu asa de bine :)
Librarul care m-a pus sã îi citesc din Eminescu şi avea dosite 2 cãrţi de Ionesco; ştia şi de Cioran. I-am recomandat sã-i citeascã pe Nichita Stãnescu şi pe Cãrtãrescu. M-a plimbat prin toatã librãria ca sã-mi arate ce credea el cã-mi trebuie neapãrat!
18 iulie
Toti portenos sunt zgribuliţi: e frig acasã, pe stradã, în majoritatea localurilor/restaurante, la bibliotecã – peste tot! Deşi miroase a gaz, gasolinã, benzinã cam peste tot.
Personaje: la Pizzeria Guerrin (din 1932) se mânãncã ori în picioare, ori la mãsuţe. Majoritatea grãbiţilor aleg în picioare. Mulţi vin singuri. Primul ce-mi atrage atenţia are cãşti în urechi, se uitã fix în peretele cu pãtrãţele alb-roşii. Taie atent încã o bucãţicã, verificã geanta dintre picioare. În 2 minute-i gata.
Urmãtorii sunt 2: un bãtrânel cu palton mare bej şi un tânãr (nepot sau amant?) cu o canadianã prea lungã şi care pare de femeie, cu tenişi de skater şi o pãlãrie şuie, un tricou bombastic completeazã ţinuta aiurea complet şi care nu se asorteazã dar deloc cu cea a moşului. Tânãrului îi e foame şi cam mãnâncã şi porţia bãtrânelului care nu prea se împotriveşte.
Asearã la Cervantes II, tipul grãsuţ de lângã mine are un sifonaş mic cu capac verde şi o husã împãtrãţitã oranj din care-şi pune câte puţin în micul pahar de vin alb. Din geantã scoate tãieturi din ziare pe care le citeşte tacticos; dupã care continuã cu un manual ingineresc. Chelnerii sunt îmbrãcaţi cu vestã şi papion dar ţinutele cred cã dateazã de câteva zeci de ani bune. Dar astã e parfumul de Buenos Aires: vechi, decãzut, lemn, chelneri plictisiţi.
Sunt dependentã deja de café con leche & mezzalunas şi de orice cu dulce de leche (o chestie dulce maronie fãcutã din lapte caramelizat) care este mai mult decât gustoasã.
Termosul cu apã caldã + cana personalizatã de mate (un ceai foarte amar pe care îl tot zdrobesc într-o canã de lemn sau metal) este accesoriul obligatoriu şi la orice vârstã.
Grevã şi pe strãzi e plin de gunoaie iar metroul vine mai rar şi e atât de plin încât te împinge o tanti care închide şi uşa cu o manivelã (pe linia cu care circul eu şi care are vagoane cu interiorul de lemn, cu oglinzi şi pare de început de secol).
No comments:
Post a Comment