Machu Picchu

La Machu Picchu pueblo ajungi dupa 4 ore de drum (de fapt 5) de la Cuzco. În mod normal e un tren care leagã Cuzco de acest sãtuc şi ãsta e singurul mijloc de acces cu excepția Inca trail (care are un numãr restrâns de permise). Acum fiind iarnã mai sunt alunecãri de teren şi deci întâi am luat un autobuz la 4.30 dimineața (!) care dupã 2 ore m-a lãsat în gara din Ollantaytambo unde împreunã cu alte sute de turişti treziți prea devreme mi-am aşteptat trenul Perurail (dezastruoasã companie!) care a venit peste cam o orã, adicã tot veneanu trenuri dar eu nu aveam voie decât în no 32! Dupã încã o orã jumãtate de tren care trecea prin vãi pãzite de crestele munților impresionante, am ajuns în sãtuc. La întoarcere am avut bilet la clasa 1 (deşi existã şi un alt tren special de lux al cãrui bilet pe acelaşi trase costã 1000 de dolari!) şi am avut deci marele beneficiu!! de a asista la nişte folclor de tren cu un nene costumat care dansa printre scaune, cu chelnerii care fãceau pe modele şi ne prezentau unele modele de pulovere şi fulare de alpaca! Cu aceastã ocazie turistele care au visat sã fie miss au putut! prezentând şi ele nişte şaluri şi fâcându-şi „poze de neuitat”.

A doua zi, Machu Picchu m-a copleşit cu frumusețea sa. Dimineața la 6 când am luat autobuzul din MP Pueblo ca sã urc la sit-ul ca atare, aveam lacrimi de fericire în ochi. Nu ştiu ce are acest loc atât de impresionant. În cazul meu poate pentru cã îmi doream de atâta timp sã-l vãd. Drumul cu autobuzul dureazã vreo 30 de minute şi urcã dimprejurul muntelui, pe serpentine prin junglã altiplanicã. Asta e prima chestie care pare nelalocul ei, clima din aceastã vale unde e satul mega turistic şi vegetația de junglã. La prânz simți ca mori de cãldurã iar noaptea de frig!

Odatã ajunşi sus trebuie sã ai ghid sau sã-ți gãseşti unul la fața locului. Eu nefiind cu un grup organizat ca majoritatea zdrobitoare a celor aduşi la MP, m-am înțeles cu Wiliam care mi-a luat 80 de soles în loc de dublu dar mi-a fãcut un tur prviat doar mie vreo 2h jumãtate. Am început cu poveştile despre Bingham, profesorul de la Yale care în 1911 a fost dus de localnici la acest sanctuar secret al incaşilor. Abandonat cu ocazia invaziei spaniole era cucerit de plante şi deci urmãtorii zece ani a trebuit curãțat de Bingham şi ajutoarele lui. Americanul şi-a cam luat la Yale ce a dorit iar în urmã cu câțiva ani au returnat Peru o parte din colecția de obiecte gãsite la Machu Picchu, motivul invocat pentru nereturnarea întregii colecții fiind cã Peru nu are locul potrivit pentru pãstrarea lor. Înțeleg cã în Cuzco era şi un muzeu MP dar nu l-am vizitat şi cã e foarte prost.

Odatã ajunşi sus am aflat despre cum incaşii fugind de spanioli nu au trecut pe Inca trail prin MP ci au ocolit ca sã ajungã la Vilabamba, astfel ascunzând de spanioli locul. Dacã l-ar fi cunoscut spaniolii, spunea ghidul, l-ar fi distrus complet. Oricum localnicii şi alți trecãtori au furat mare parte din ce era aici. Cu toate astea situl a fost foarte bine pãstrat şi reconstruit în procente diferite, dar nu mai mult de 30%.

De la privirea de carte poştalã pe care toatã lumea o cunoaşte şi la care unii viseazã, se coboarã cãtre diferitele pãrți ale ansamblului urban înconjurat de partea agricolã (terasele şi locuințele agricultorilor) a oraşului şi ea incorporatã sitului. În primul rând, trebuie spus cã MP (numele dat de noi azi) nu era decât o rezidențã de vacanțã, secundarã, capitala incaşilor fiind în Cuzco. Astfel, aici venea Inca sã se refacã, sã se umple de energia beneficã a locului îmi spune Wiliam şi ce-i drept şi vedem turişti care cred în chestia asta şi întind mâinile spre undele energetice emise de tot felul de pietre din ansamblu.

Side note aflat de la gazda Monica şi cercetãtoarea Bea: un arheolog francez (spun ele), un neica nimeni (zice Wiliam) a descoperit utilizând detectoare de metale într-unul din pereții din partea de sus a ansamblului sub o rocã (pe care mi-o aratã Wiliam şi care e imensã, incaşii construind de fapt plecând de la rocile deja existente şi tãindu-le parțial pe cele dimprejur) mormântul lui Pachacutec, zice el. Peruanii nu vor sã-i dea permisul pentru a excava şi a primit chiar amenințãri cu moartea pentru cã vrea sã distrugã MP. Aflu de la gazda cã e gay şi destul de exuberant şi de la Bea cã se crede exploratorul gringo îmbrãcându-se ca Indiana Jones şi sâmbãta seara în discotecã, foarte fancy. Nu-l vãd pe acest star local deloc cât stau deşi locuieşte aparent tot în Pasaje Esmeralda.

Vedem ce a mai rãmas din templul soarelui, din templul celor trei ferestre (trapeizodale, cãci şi incaşii construiesc ca şi predecesorii lor anti-seismic), templul unde se ruga preotul diferitelor zeitãți. Lame se plimbã placid printre ziduri şi turiştii entuziasmați care vãd doar cu camera foto le imortalizeazã.

Nu am mai gãsit bilet la Huaynapichu care e unul din munții de vis-a-vis de ansamblu împreunã cu muntele Machu Picchu şi P…….La Huaynapichu nu urcã decât 400 de persoane pe zi, dar când vãd muntele parcã mã bucur cã „n-am mai prins” cãci nu cred cã aş fi urcat…S-ar pãrea cã de sus vederea este impresionantã. O altã plimbare opționalã era în partea opusã cãtre poarta soarelui, de pe Inca Trail. N-am fãcut niciuna cãci dupã ce mã sculasem la 5 ca sã fiu printre primii (şi  a meritat!) eram terminatã la ora 10 când deja coboram spre MP – Pueblo.

În drumul cãtre MP am cunoscut nişte profesoare venite din Argentina foarte simpatice. Una din ele, care era profã de literaturã şi avea o pãlãrie de catifea trasã pe ochi, avea şi rucsacul pus în fațã cum îl au toți la Buenos Aires, avea bunicii din România dar nu ştia din ce parte şi nu fusese niciodatã la noi în țarã. Profa de arhitecturã era cea mai volubilã şi m-a abordat de fapt. A treia era cea mai durã, cred cã era de mate. Mi-au dat şi biletul de turist obligatoriu in Cuzco ca sã vizitezi toate obiectivele (mie mi se pãruse prea scump la 130 soles şi adunând ce vãzusem eu mi s-a pãrut cã am economisit ceva!) dar n-am mai ajuns la ce vroiam cãci duminicã dimineața aveam zbor la prânz. 

Cuzco: turism la maxim si romanii traficanti!

Cum am ajuns la Cuzco, dupã doar o orã de zburat de la Lima şi cu nişte vederi ale Anzilor superbe am dat de sorrocho, rãul de înãlțime. Cuzco e la 3.400 m şi deşi anul trecut în Chile la San Pedro de Atacama n-am simțit rãul, aici fiind prea bruscã trecerea în doar o orã l-am resimțit aşa cã gazda mea m-a tratat cu un ceai de coca şi cu o pastiluțã anti-sorrocho.

Stau în Pasaje Esmeralda no 172A la Monica care e psiholog şi vorbeşte foarte bine englezã, ca atare vrea mereu sã-mi vorbeascã în englezã, dar eu nu mã las. La ea mai stã o doctorandã de origine spaniolã care trãieşte de 12 ani în GB şi e foarte mândrã de asta ca şi de propria persoanã. Face o tezã despre Machu Picchu şi „exploatarea turisticã” de cãtre yankees of course. Cât de previzibil. Oricum a început sã mã intereseze şi pe mine turismul ca subiect.

Cuzco, cel puțin centrul a rãmas în época colonialã. Pe 24 iunie e Inti Raymi (sãrbãtoarea soarelui) aşa cã repetã de zor pe strãzi în fiecare zi: întâi copiii, a doua zi studenții şi liceenii (acum contabilitatea); un fel de Cântarea României voluntarã! Arhaisme şi folclor turistic dat la maxim! E un alt film aici. Totul la Cuzco, şi apoi şi la Machu Picchu Pueblo (Aguas Calientes e prea turistic, Gagaland (zice Monica), se roagã de tine sã faci o pozã cu ele îmbrãcate în costume specifice, dar pe care nu le mai poartã decât la festivitãțile mai sus menționate şi trãgând dupã o lamã, ca la noi mielul, hai boierule mângâie lama! Turismul dat la maxim însemnã şi primul loc în care am plãtit ca sã vizitez biserici ! Trei: Catedrala, pe partea principalã a Plaza de Armas, Biserica iezuitã în stânga ei şi Biserica de la Santa Merced un pic mai jos. Catedrala chiar era impresionantã! Formatã din 3 nave avea nenumãrate altare, majoritatea aurite, care de care mai împodobite într-un baroc copleşitor şi toate pline de oglinzi (ceva ce n-am mai vãzut altundeva) pentru cã aparent înainte preotul ținea slujba cu fața la altar şi ca sã-i poatã vedea pe enoriaşi (?) Intrarea era destul de scumpã pt Peru, costa 25 de soles (adicã vreo 7-8 euro) dar puteai vedea şi altarul dublu, în spatele celui tipic deşi mult mai amplu era unul din lemn masiv sculptat, iar în mijlocul catedralei era corul de asemenea din lemn masiv sculptat pentru destul de mulți cântãreți (eu inițial am crezut cã era pentru întâlnirile episcopilor or something). Mai era pe una din laturi ale navei principale şi un altar cu un Crist negru (del temblor) şi cu fustã indigenã, iar într-un tablou din stânga altarului principal cu Cina cea de tainã Iuda era reprezentat cu chipul lui Francisco Pizarro (unul din cei doi cuceritori ai Peru). Biserica iezuiților pãleşte pe lângã catedralã deşi în descriere ți se spune cã Iezuiții au vrut sã rivalizeze cu Biserica principalã şi pânã le-a spus Papa cã nu pot terminaserã biserica lor şi o şi decoraserã. Am terminat turul bisericilor cu Iglesia de la Santa Merced de fapt doar convento l-am vizitat cãci biserica era închisã pânã la 5. Avea o curte interioarã pãtratã cu o grãdinã în mijloc luxuriantã care semãna foarte tare cu Universitatea din Cordoba (construitã de iezuiți).

La Cuzco timp sã ai, cã ai ce vedea: am vizitat Muzeul Inka (cel mai bine fãcut de pânã acum deşi exponatele pãreau a urma muzeografia anilor 70), Muzeul de artã pre-columbianã, fratele muzeului Larco din Lima care mi-a plãcut deşi avea mult mai puțin exponate (toate muzeele astea private aveau şi nişte artizani locali care țeseau sur place), Qorikancha & Biserica dominicanilor construitã chiar pe ruinele templului soarelui al incaşilor. De altfel de jos, dinspre casa Monicãi vezi aceastã suprapunere bizarã de zid din bucãți de pietre mari şi deasupra o bisericã.

La doar douã strãzi de Avenida El Sol, strada principalã din centrul Cuzco, e sãrãcie mare spre locul unde stau eu: treci Puente Grau şi intri prin grilajul din stânga chiar înainte de cafe-internet-ul de pe colț (e plin în Peru de cafe internet). Sunt tot felul de cârciumi cam ca la mine la țarã, iar unele aratã de-a dreptul scary. Chiar înainte de Puente Grau e un fel de mini autogarã unde se înşirã doamnele cu cãrucioarele de pe care vând de toate de-ale gurii. Chiar pe colț la semafor e o carmangerie care m-a cam înfricoşat.

La târgul de artizanat m-am împrietenit cu o doamnã care mi-a vândut o geantã cu dungi colorate cum mi-a plãcut mie, nişte brãțãri şi mi-ar fi vândut şi propriul şal, doar sã-l cumpãr. La sfârşit m-a şi pupat şi mi-a urat numai bine amiga! Mi-a arãtat cum se împãturesc şalurile astea ale lor din lânã de alpaca pentru a cãra. Și chiar şi femei îmbrãcate modern din când în când în loc de un rucsac au în spate o treabã din asta coloratã şi înnodatã.

Nemaiavând ce face am zis sã aflu unde e gara întrebãnd la Perurail care are monopol asupra transportului cãtre Machu Picchu (cam 150 de dolari dus întors) şi am descoperit cã trenul meu în loc de ora 7 urma sã plece la 4 cãci în ziua aceea din cauza unei alunecãri de teren nu plecase niciunul şi deci reprogramaserã toate trenurile inclusiv pe al meu!

Monica viseazã la mall, eu zic wow nu aveți niciunul în oraş, ce bine!

Copiii pe stradã se joacã cu sfârleazã aşa cum îmi spunea mama cã se întâmpla când era ea micã. De fapt Cuzco este acest amestec de lume rãmasã în trecut, saracã, înfofolitã şi turism de masã sau de lux la maxim.

La aeroportul din Cuzco, la plecare am descoperit cã polițiştii idioți sunt un fenomen internațional când, întrebând-o pe tãntica de la check-in ce dureazã atât aia s-a enervat şi mie atâta mi-a trebuit. Ca recompensã marele polițist under cover care stãtea în spatele ei m-a pus sã mã duc cu el sã îmi facã un nou control de securitate, asta dupã ce cãutaserã deja printre rufele mele 2 neni. Cicã nu era suficient cã el e de la anti-drog!!! Mi-a picat fața şi mi –au revenit în minte toate cazurile despre care am citit de occidentali arestați aiurea în tot felul de țãri latino aşa cã dupã ce i-am spus cã e nebun cã eu sunt profesoarã, i-am cerut sã mai vinã un gigel cu el cã m-am gândit cã cine ştie ce truc face el. Bineînțeles idiotul a înțeles cã mã opun controlului şi avea placa pusã. I-am amenințat cu nu ştiți voi cine sunt eu şi halal primire în Peru imi fac. Când au vãzut cã au cam greşit-o şi deşi controlaserã toate şosetele murdare şi pastilele mele inclusiv Tic Tac !! eu insistând sã aflu de ce tocmai pe mine m-au luat mi-au spus cã din cauzã cã sunt româncã!!! Şi cã nu ştiu eu câți români au ei închişi pentru trafic de droguri şi chiar unii foarte profesionali, adicã insistau cã şi eu sunt!!! Aşa idioți mai rar. Cert e cã mi-au stricat tot cheful de viațã şi dupã un plâns straşnic m-am urcat fãrã chef în zborul cãtre junglã, cãtre Puerto Maldonado.

Lima (2): Avanti popolo

Sunt la Haiti care aparent e un mare loc din Miraflores, chiar lângã Parcul Kennedy, care alãturi de Parcul Salazar de pe malul oceanului sunt punctele fierbinți ale cartierului cel mai şic al oraşului. Bine, San Isidro pare cel mai înstãrit, cu ambasade şi alte rezidențe bogate dar Miraflores are de toate, de la restaurante, baruri şi magazine ale marilor case de modã. Nu prea m-am uitat eu cu atenție prin mall-uri deşi am fost mãcar la Larco Mar dar parcã nu am vãzut Zara, H&M, Mango, etc. Cum o fi scãpat Peru de cucerirea giganților europeni?

De pe geamul de la Haiti l-am vãzut cum îşi comandã un pisco sour bien frio din care a sorbit cu nesaț dar aparent nepãsãtor, s-a dat un pic pe spate cu spãtarul scaunului, a privit strada şi a început sã butoneze la Blacberry.

Și-a tras şapca albã mai pe ochi, sã nu-i mai intre soarele în ochi. Avea un picior pe pedalã şi celãlalt sprijinit de pãmânt. Pe triciclu avea aşezatã o vitrinã cu prãjituri; de ea atârnau pungile de plastic în care punea dulciurile. Dar nimeni nu pãrea sã se apropie doritor.

Domnul cu pisco s-a ridicat acum şi a traversat trotuarul deşi era pe terasã pentru a fuma o țiagarã. Adevãrul e cã în Peru nu prea fumeazã nimeni.

Chelnerii de la Haiti au nişte sacouri cãcãnii cu umeri lați şi papioane de culoare ocru. Chelnerul meu mi-a adus altceva decât credeam, se strâmbã, încã 10 minute de aşteptare. Îmi începe fimul amiguito!

Avanti Popolo (Michael Wahrmann, 2012)

Foarte discret comentariu despre irelevanța ideologiei în fața valorii vieții umane.

Tatãl cu câinele Ballena şi fiul sãu care certat cu nevasta se mutã înapoi în sufrageria stãtutã şi prãfuitã a tatãlui. Fiul deschide geamul sã intre luminã, tatãl îl închide. Tatãl îşi ocupã timpul cu Ballena cãreia îi aruncã mingea, uneori şi în afara curții şi îi cade într-o gaurã. Îl ajutã şi un vecin în costum. Acesta, a doua oarã se plânge cã nu mai poate cã-i cade ochiul de sticlã în gaurã şi hop şi-l scoate. Fiul descoperã filmele fratelui care, plecat la studii în Uniunea Sovieticã, odatã întors acasã în 1974 a fost rãpit de militari (se subînțelege). Tatãl este cel care ne spune data sec, într-o stație de autobuz şi ca rãspuns unei doamne care îl întrebase dacã şi lui i-a dispãrut cineva cã ei i-a dispãrut un nepot acum câteva zile.

Personajul meu preferat a fost însã taximetristul care-l duce pe fiu la un atelier de reparat filme. Acesta era pasionat de imnuri naționale şi încerca sã-l convingã pe fiul complet dezinteresat spunându-i sã aleagã o țarã şi el zice Georgia, şoferul râde, hai domne’ cum Georgia? Cu G? e o țarã nouã, nu? Cautã şi zice stai sã vezi şi îi pune Gambia…Auzi? Cât de triumfal?

Curãțãtorul de filme vechi era regizor autodidact şi autodeclarat, inițiator al curentului „Dogma 2002” – urmeazã o satirã la adresa Dogma (nu trebuie sã ai subiet, nimic, poți face şi colaje din alte filme şi apoi sã lipeşti nişte muzicã) – din care fãcea doar el parte. Deocamdatã.

Ballena fuge şi tatãl o strigã neîncetat: Ballena, Ballena…

Ballena spre deosebire de fiul dus la Moscova se întoarce peste câteva zile.

La sfârşit, pe peretele scorojit, cu urmele timpului, apare imaginea fratelui/fiului. E ultimul sãu film înainte de a reveni acasã.

Filmul e presãrat şi cu alte comentarii la adresa dictaturii braziliene, ca de ex. filmul regizorului cu curentul Dogma 2002 din care face parte doar el. Apar capetele sculptate ale dictatorilor (1964-85); mai târziu se spune cã nici mãcar nu se ştie câte victime au fãcut militarii.

Imaginea finalã a filmului îi vede alãturați pe tatã, fiul din film dispãrut şi acum doar o imagine tremurândã pe un perete scorojit şi fiul în viațã. Fratele/fiul e prãpastia dintre cei 2 rãmaşi.

Diverse peruane nu numai limenas: scuipatul pe jos (şi femei şi bãrbați pare natural!); vorbitul la mobil se face urland ca la microfon si punandu-l repede la ureche sã audã ce zice interlocutorul (comunicare proastã?); mâncatul pe stradã (orice din tot felul de cãrucioare insalubre sau în nişte cârciumioare înghesuite).

Nasca – Eres un tatuaje en mi alma (Ica)

Pe drum (Lima – Nasca): multã sãrãcie, case de un nivel (parter) de pãmânt, țãrânã pe jos, câini speriați. Câmpuri de bumbac, ceva portocaliu plantat, deşert iar prin acest peisaj pe pereți scrise cu vopsea roşie sau albã mesaje politice: Eloy presidente, no a la inseguridad, proyecto pais. Numele americanizate: Bodega Leslie, Mary, mini taxiurile de 3 persoane mici. Și în Lima pe unele bus scria Juancito, Carmencita. Pe lângã drum mic altar pe care scrie Franquito.

Nasca, stau la Nasca House a lui Nancy si a fratelui sãu

Prima vizitã în acest sat cu o stradã principalã, Bogliasco, plinã de restaurante turistice şi magazine de suveniruri, o fac la Museo Antonini, fãcut de un arheolog italian. Aici aflu cã cei 10 km de geoglifos au primit diferite interpretãri: conform lui Kosok sau Mariei Reiche ar fi un calendar iar conform lui Horkheiner ar fi simboluri ale unor clanuri tribale, ar avea funcții magic-religioase şi de ceremonial, în fine ar reprezenta drumuri sacre trasate de Nasca (Toribio Mejia Xesspe). În curtea din spate a muzeului erau pãuni care se plimbau printre vegetație. Ce era cel mai simpatic este cã muzeul era pe Avenida de la Cultura care era o stradã mai latã dar complet desfundatã şi care arãta ca o ulițã! Chiar în fața muzeului era o carmangerie de unde ieşeau mirosuri specifice, iar undeva mai în dreapta o familie care avea pe lângã şi un cort fãcuse în nişte ceaune ceva pentru cinã. Foarte pitoresc!

Într-unul din magazinele de suveniruri o bãtrânicã vroia sã-mi vândã ceva dubios în nişte pahare dar nu am vrut, în schimb m-a învãțat câteva cuvinte în quechua, din care nu am reținut decât Ima Sutiyki (Cum te cheamã?)

Atmosfera în sat e chiar ca la mine la țarã, lumea îți dã buenas tardes pe stradã cu addenda cã aici îți mai zic şi vai ce frumoasã! Nancy, gazda mea de moştenire afro-peruanã şi cu o fațã deşi foarte frumoasã, marcatã de un traumatism (ori foc, ori accident) încât avea nişte cusãturi la care cu cât încercam mai mult sã nu mã uit cu atât cred cã mã zgâiam, era foarte energicã şi dinamicã. Dimineața mi-a fãcut portretul robot foarte exact spunându-mi cã sunt engriada, mai ales dupã ce m-am cam strâmbat la dulceața ei de roşii! Când am plecat, mi-a rãma cheia de la camera ei în buzunar deşi m-am gândit serios sã i-o dau înapoi, dar m-am grâbit şi am uitat!

Claxonatul obsesiv e prezent şi aici, ca semn de uite am taxi, eşti sigur cã nu vrei? Tico e rege în Nasca şi maşinile au bordul decorat cu blanã, scrie pe ele cu diferite culori, etc.

Pentru a putea vedea desenele din deşert specifice culturii Nasca, s-a inventat ceva complet turistic şi anume se ia un avion de 6 persoane şi se intoarce pe cele 2 pãrți: acum la dreapta! Sunteți gata? Acum la stânga? Gata? Toatã lumea a vãzut? Toatã lumea a fãcut pozã? Dupã vreo 10 minute mi s-a fãcut super rãu şi n-am mai vrut sã vãd nimic aşa cã m-am strãduit sã vãd un punct fix în avionaş. N-am mai vãzut deci ultimele figuri şi am ajuns la infirmerie unde mi-au dat o pastilã de greațã şi m-am întins pe spate. Pe perete tronau nişte icoane la care m-am zgâit vreo 15 minute pânã când m-am mai întremat şi m-am dus sã-i zic şoferului sã mã ducã acasã. Nancy fiind foarte drãguțã m-a lãsat sã dorm o orã şi mi-a mai revenit dar de fapt pânã marți mi-a fost cam rãu, asta fiind duminicã. M-am întors duminicã noaptea la Lima dupã 8 ore cu autocarul destul de neplãcute. La ieşirea din Ica, cel mai mare oraş al zonei, am vãzut scris pe un perete „Eres un tatuaje en mi alma” (Eşti un tatuaj în inima mea). Frumos! Şi în Cuzco, primul lucru pe care-l vezi când vii în oraş sunt mesajele de amor de pe ziduri, Ana te amo! Fernando te amo! Etc.

Imagini: piloții de avionaşe care megeau foarte țanțoşi prin micul aeroport de unde plecau zborurile cãtre figurile din deşert; in plaza de armas, copiii isi faceau poze cu animale de plus, hai mama stai bine? hai zambeste, hai nu plange. ah de la capat! In general in pietele principale sunt niste domni cu aparate foto si cu niste imprimante gata pregatite sa scoata poza la minut!

primele impresii de la Lima

Stau pe strada Bernini în districtul San Borja. Toate strãzile dimprejur au nume de artişti ca un fãcut: Franz Hals, Sisley, etc. De la fereastra mea din casa familiei Lino se vãd bouganvilea de pe gardurile micilor case cu garaje care se deschid ca la dulapurile de bucãtãrie şi te pot lovi prin suprindere în cap! E un cartier de clasã mijlocie foarte liniştit dar deloc turistic. Aşa cã mi-ar fi fost cred cã mai comod în Miraflores şi cel mai mult cred cã mi-ar fi plãcut sã stau în Barranco care semãna cel mai tare cu Montevideo. Ambele sunt pe malul oceanului Pacific cu nişte vederi care m-au cucerit deja definitiv.

La Lima e practic varã deşi localnicii o numesc iarnã! Temperatura minimã este de 15 grade (!) şi toți zic cã vai ce frig e….mie mi se pare clima perfectã: între 15 şi maxim 32 de grade.

Douã imagini cred cã rezumã ceea ce vãd deja de o sãptãmânã. Prima, care m-a impresionat a fost contrastul complet din cartierul San Isidro (unde am fost la consulatul bolivian) cel mai bogat, cu ambasade, hoteluri şi vile chiar moderne. De la un liceu şmecher ieşeau câteva surori blonde, uneia dintre ele îi trãgea dupã ea ghiozdanul doica ce venise sã le ia de la şcoalã. Lângã una din casele cu grãdinã sau mãcãr gard verde o familie îl curãța: pe lângã tatãl suit pe gard şi tâind de zor, mama strângând frunzele de pe jos era şi o fetițã micã micã ce mãtura cu zor şi multã veselie frunzele ca s-o ajute pe mama….cele douã lumi paralele au trecut una pe lângã alta. San Isidro seamãnã tare cu Providencia, Las Condes, cartierele bogate din Santiago sau cu Pocitos din Montevideo (tot pe mal de apã  ultimul).

A doua imagine este din Miraflores de pe Larco nu ştiu cum, în zare se vede oceanul şi într-o micã vale au construit, lângã blocurile turn din sticlã, nişte terenuri de sport (tenis, etc). Deasupra este o salã de sport de sticlã chiar lângã trotuarul de la înãlțime. Înãuntru cei din sala de sport asudând la aparate „ca sã fie în formã:”şi pe lângã bãtrâneii de origine indigenã care asudau la soare, ba pe gard, ba pe lângã fiind oricum în formã!

M-au impresionat casele de sticlã de pe faleza foarte înaltã din Miraflores. Atâta bogãție şi atât de aproape de celelalte cartiere super sãrace sau oricum modeste…

Printre casele şic şi blocurile turn din Miraflores şi San Isidro se pot vizita şi nişte huacas sau temple precum Huaca Pucllana fãcutã de o civilizație care trãia pe malul oceanului cu mult înainte de a fi cuceritã de Incaşi. Ansamblul este destul de fad, au descoperit practic jumătate din dealul în care era acoperit şi poți sã te plimbi pe la baza şi la diverse etaje ale piramidei care reprezintã centrul ansamblului. Pe lângã piramidã au recreat şi grãdinã cu diversele legume pe care le cultivau şi au adus şi nişte lame cam pricãjite. Cel mai mult m-a impresionat câinele peruan care e sãracul cel mai urât câine, fãrã pãr…

Pânã sã-mi fac curaj sã iau autobuzele am cam mers cu taxi şi merg şi acum când sunt prea obositã. Taximetriştii sunt majoritatea simpatici. Taxiurile nu au aparat şi negociezi prețul înainte de a te urca. Pentru cã sunt foarte multe cred, constant dar constant şi obsesiv toți taximetriştii te claxoneazã dacã cumva nu i-ai vãzut şi îți doreşti sã şții cã ei sunt! Primul taximetrist cu care am mers era fujimorista şi mi-a explicat cã în orice rãzboi sunt şi victime şi Fujimori era om bun dar l-au pãcãlit (i.e. Vladimir Montesinos, şeful SRI-ului local) şi oricum a fãcut multe reforme, de ex înainte dãdeai 20 soles şi aşteptai o orã sã vorbeşti la telefon, acum avem mobile, etc! Altul era fost fotbalist profesionist şi a fost singurul care dupã ce a aflat de unde sunt mi-a zis a Bucarest, l-am vizitat. S-a lãudat tare cu câte țãri a vizitat el precum şi cu mina pe care o are în Bolivia! Un al treilea mi-a povestit despre viața lui grea din Los Angeles ca imigrant ilegal chiar înainte de 9/11 a stat acolo 5 ani pentru a-şi susține fiica, studentã la medicinã.

Autobuzele sunt majoritar maxi-taxi cu diferența cã aici fațã de țãrile în care am fost anul trecut, sunt 2 tipi. Unul care stã agãțat de uşã şi strigã diferitele strãzi pe care le parcurg: todojavierorado, todowilson, todoareuipaaaaa şi şoferul; agãțatul îți ia şi banii şi de obicei e cel care mã îndrumã pe mine unde sã mã dau jos, etc. Sunt foarte pitoreşti deşi foarte foarte înghesuite aceste omnibuz.

„Agațamentele stradale” sunt mai discrete şi parcã mai cu respect aici, mi se zice buenas tardes, hello, how are you como le va, ay que hermosa/linda, dar unii sunt mai decişi ca de ex un şofer care urla prin Barranco: hey you I love you baby! ce sã mai zici na cã vrei sã te integrezi culturii locale şi sã treci neobservatã. Yeah right….

Comunitatea japonezã e mai mare decât mã aşteptam: încã nu m-am obişnuit cu japonezii care vorbesc peruanã J ca atare ai multe restaurante care combinã mâncarea criolla cu cea japonezã şi oferã ceviche (peşte crud specific Peru) cu sushi!

Ce mi-a plãcut: Museo Larco! din cartierul Pueblo Libre

Piesa „Proyecto19802000” de la Centrul Cultural al Universitãții Catolice despre perioada terorismului (1980-2000) spusã prin mãrturiile celor 5 actori martori, fiecare având o experiențã directã cu acea perioadã: sora unei dispãrute din perioada rãzboiului intern, fiul secretarei lui Montesinos (şeful Securitãții locale care cumpãra parlamentari ai opoziției şi a fost filmat) care a dat faimoasele casete cu Montesinos presei, fiul unuia dintre parlamentarii cumpãrați de Montesinos, fiica unui celebru ziarist de stânga şi fiul unui militar care a ucis şi inocenți în timpul conflictului intern.

Diverse:

TV: Masonii îşi fac reclamã la TV J pe lângã evanghelişti şi telenovele

Numele americanizate: gazda mea Jenny are o fiicã Angie iar peste tot vezi Leslie, Michael, Wendy etc.

Cultura de mall: bãiatul gazdei mi-a prezentat cartierul şi mai ales recent deschisul mall unde urlau nişte tineri pe o muzicã de cumbia asurzitoare!

Damele care joacã la cazinourile din cartier (tragamonedas) şi care fumeazã pe bãncuța de lângã intrare din spatele gardului viu.

Schimbãtorii de valutã din fața bãncilor sau caselor de schimb.Stau adunați cu mii de dolari sau soles în mânã.

Am vizitat muzeul Inchiziției transformat apoi în Senat! Mi se pare cel puțin stranie alãturarea. Acum, ca urmare a reformei fujimoriste din 1993 Peru are congres unicameral care e vizavi de muzeul Inchiziției în Plaza Bolivar. Ciudata alãturare continuã dacã te uiți unde sunt plasate palatul prezidențial şi congresul. În centru cert, dar centrul e una din zonele cele mai murdare şi cu oamenii cei mai dubioşi de pânã acum. De altfel din Plaza de Armas dacã te uiți la Palatul prezidențial vezi în spate dealul San Cristobal decorat cu cãsuțe sãrãcãcioase care formeazã „o favelã”. La fel Congresul este la una cuadra de piața centralã unde învãlmãşeala este maximã.

Taxi: 7-10 soles; 1 surtido (mix de sucuri de fructe): 6-8 soles; bus 1-2 soles.