Lima (2): Avanti popolo

Sunt la Haiti care aparent e un mare loc din Miraflores, chiar lângã Parcul Kennedy, care alãturi de Parcul Salazar de pe malul oceanului sunt punctele fierbinți ale cartierului cel mai şic al oraşului. Bine, San Isidro pare cel mai înstãrit, cu ambasade şi alte rezidențe bogate dar Miraflores are de toate, de la restaurante, baruri şi magazine ale marilor case de modã. Nu prea m-am uitat eu cu atenție prin mall-uri deşi am fost mãcar la Larco Mar dar parcã nu am vãzut Zara, H&M, Mango, etc. Cum o fi scãpat Peru de cucerirea giganților europeni?

De pe geamul de la Haiti l-am vãzut cum îşi comandã un pisco sour bien frio din care a sorbit cu nesaț dar aparent nepãsãtor, s-a dat un pic pe spate cu spãtarul scaunului, a privit strada şi a început sã butoneze la Blacberry.

Și-a tras şapca albã mai pe ochi, sã nu-i mai intre soarele în ochi. Avea un picior pe pedalã şi celãlalt sprijinit de pãmânt. Pe triciclu avea aşezatã o vitrinã cu prãjituri; de ea atârnau pungile de plastic în care punea dulciurile. Dar nimeni nu pãrea sã se apropie doritor.

Domnul cu pisco s-a ridicat acum şi a traversat trotuarul deşi era pe terasã pentru a fuma o țiagarã. Adevãrul e cã în Peru nu prea fumeazã nimeni.

Chelnerii de la Haiti au nişte sacouri cãcãnii cu umeri lați şi papioane de culoare ocru. Chelnerul meu mi-a adus altceva decât credeam, se strâmbã, încã 10 minute de aşteptare. Îmi începe fimul amiguito!

Avanti Popolo (Michael Wahrmann, 2012)

Foarte discret comentariu despre irelevanța ideologiei în fața valorii vieții umane.

Tatãl cu câinele Ballena şi fiul sãu care certat cu nevasta se mutã înapoi în sufrageria stãtutã şi prãfuitã a tatãlui. Fiul deschide geamul sã intre luminã, tatãl îl închide. Tatãl îşi ocupã timpul cu Ballena cãreia îi aruncã mingea, uneori şi în afara curții şi îi cade într-o gaurã. Îl ajutã şi un vecin în costum. Acesta, a doua oarã se plânge cã nu mai poate cã-i cade ochiul de sticlã în gaurã şi hop şi-l scoate. Fiul descoperã filmele fratelui care, plecat la studii în Uniunea Sovieticã, odatã întors acasã în 1974 a fost rãpit de militari (se subînțelege). Tatãl este cel care ne spune data sec, într-o stație de autobuz şi ca rãspuns unei doamne care îl întrebase dacã şi lui i-a dispãrut cineva cã ei i-a dispãrut un nepot acum câteva zile.

Personajul meu preferat a fost însã taximetristul care-l duce pe fiu la un atelier de reparat filme. Acesta era pasionat de imnuri naționale şi încerca sã-l convingã pe fiul complet dezinteresat spunându-i sã aleagã o țarã şi el zice Georgia, şoferul râde, hai domne’ cum Georgia? Cu G? e o țarã nouã, nu? Cautã şi zice stai sã vezi şi îi pune Gambia…Auzi? Cât de triumfal?

Curãțãtorul de filme vechi era regizor autodidact şi autodeclarat, inițiator al curentului „Dogma 2002” – urmeazã o satirã la adresa Dogma (nu trebuie sã ai subiet, nimic, poți face şi colaje din alte filme şi apoi sã lipeşti nişte muzicã) – din care fãcea doar el parte. Deocamdatã.

Ballena fuge şi tatãl o strigã neîncetat: Ballena, Ballena…

Ballena spre deosebire de fiul dus la Moscova se întoarce peste câteva zile.

La sfârşit, pe peretele scorojit, cu urmele timpului, apare imaginea fratelui/fiului. E ultimul sãu film înainte de a reveni acasã.

Filmul e presãrat şi cu alte comentarii la adresa dictaturii braziliene, ca de ex. filmul regizorului cu curentul Dogma 2002 din care face parte doar el. Apar capetele sculptate ale dictatorilor (1964-85); mai târziu se spune cã nici mãcar nu se ştie câte victime au fãcut militarii.

Imaginea finalã a filmului îi vede alãturați pe tatã, fiul din film dispãrut şi acum doar o imagine tremurândã pe un perete scorojit şi fiul în viațã. Fratele/fiul e prãpastia dintre cei 2 rãmaşi.

Diverse peruane nu numai limenas: scuipatul pe jos (şi femei şi bãrbați pare natural!); vorbitul la mobil se face urland ca la microfon si punandu-l repede la ureche sã audã ce zice interlocutorul (comunicare proastã?); mâncatul pe stradã (orice din tot felul de cãrucioare insalubre sau în nişte cârciumioare înghesuite).