Impresii santiaguiune: de la Cat(e)rin la Juanita Perez

Majoritatea, nu numai în Chile nu-mi pot pronunţa numele şi-mi spun ori Caterin ori Catrin. La spãlãtoria din Santiago, doamna care-mi prelua hainele mi-a zis sã mi-l scriu singurã cã sigur nu e Juanita Perez, când am zis cum de şi-a dat seama, a zis cã dupã accent. Eu cred cã dupã mutrã. Imposibil sã trec neobservatã sau de-a locului aici (mai puţin în Buenos Aires cãci acolo sunt mult mai mulţi turişti).

Am fost la Muzeul pentru pace Villa Grimaldi, fost centru secret de detenţie şi torturã şi ale cãrei clãdiri au fost distruse de o companie apropiatã de CNI (Securitatea pinochetistã din a 2a etapã a regimului) în 1990 pentru a se construi pe acest spaţiu dintr-o zonã (în acea vreme) pustie, apartamente. Ca side note, Santiago trãieşte un boom al construcţiilor azi, peste tot apar blocuri imense de apartamente şi invitaţii de a vizita „apartamente model”. Villa Grimaldi, fost loc al protipendadei, apoi centru sinistru de torturã secret, a fost recuperat de asociaţiile de Drepturile Omului, iar acum locul a fost marcat cu semne ale fostelor încãperi de detenţie şi torturã. Pentru cã majoritatea timpului deţinuţii erau legaţi la ochi şi vedeau doar solul, însemnele sunt pe jos şi sunt din mozaic recuperat din ceramica foste vile, fost restaurant. Pe lângã vederea parţialã a solului deţinuţii simţeau mirosul grãdinii de trandafiri care sunt acompaniaţi acum de tije cu numele femeilor dispãrute. El ombu, copacul cu rãdãcini imense de care îi agãţau pe deţinuţi…este unul din puţinele însemne ale vechiului loc ce a rãmas. Ce mi s-a pãrut aiurea este cã locul e un parc frumos şi nu cred cã asta a fost intenţia; cred cã e un eşec al memorializãrii. E adevãrat cã se cheamã parc pentru pace, dar de exemplu muzeul memoriei din Asuncion (într-un fost centru de torturã aproape intact pãstrat) evocã mult mai direct apãsarea represiunii din acel loc (şi print-un re-enactment care e ceva cam mult…). La Villa Grimaldi poarta pe care intrau deţinuţii a fost închisã definitiv ca sã nu mai intre nicicând un om neliber pe acolo iar în faţa sa au construit limbi de pãmânt tapetate cu mozaic pentru a nu putea pãşi pe ele.

Am revizitat Museo de la Solidaridad Salvador Allende creat în timpul guvernului sãu (1970-3) şi a cãrei colecţii a fost formatã pe baza donaţiilor artiştilor înşişi care-şi arãtau astfel susţinerea pentru tipul de reforme iniţiate de acesta. De data asta l-am regãsit parcã mai sãrac. Clãdirea în sine are şi ea o memorie a dictaturii nu numai prin prisma exilului colecţiilor în timpul dictaturii pinochetiste, ci şi pentru cã aceastã clãdire a fost folositã de regim pentru interogatorii secrete – existã o camerã în acest sens pe care o poţi vizita.

Strada Republica pe care se aflã muzeul e ca un mall nesfârşit de universitãţi private, unele am crezut la prima vedere cã sunt bãnci sau companii private atât de tare m-au confuzat reclamele pe care şi le fac: miner de nu ştiu care (neuitând cât de important e mineritul în Chile), ortodont, o slujbã sigurã când termini. Şi rãspunsul celor care protesteazã pe pereţi:
 No + lucro! O altã moştenire a dictaturii şi care a provocat începând de anul trecut manifestaţii imense care par, pentru prima datã, sã punã în chestiune cu adevãrat modelul politic impus (negociat) dupã 1990.

De altfel când mã duceam la Villa Grimaldi: 28/8 PARO (imensa grevã naţionalã a educaţiei) a scris cu vopsea în 3 secunde pe geamul autobuzului 513 oprit în staţie în timp ce o tipã cu dinţii incredibil de albi şi ruj fucsia (extrem de popular în Santiago) cânta minunat. De altfel mi-e dor deja de cât de frumos cântau în autobuze diverşi şi diverse (mai ales canto popular dar şi altele).

Am vãzut douã piese de teatru. Prima, El Otro, piesã inspiratã de El infarto del alma al fotografei Paz Errazuriz cu un text de Diamela Eltit (una din cele mai interesante artiste/scriitoare chiliene) într-o fostã halã neîncâlzitã cu un decor aproape absent, in frig şi cu o temã provocatoare: dragostea într-un azil de nebuni, nu prea departe de realitate de altfel.

Cealaltã piesã, excelentã de aceastã datã: El taller (atelierul) la extrem de post-modernul centru cultural Gabriela Mistral despre care am mai scris. Piesa era despre atelierul organizat în propria casã de soţia agentului CIA Michael Townley (acuzat de diferite crime printre care cea a lui Letelier, fostul ambasador al lui Allende în Washington): suprarealistã, absurdã chiar, comedie horror. Excelent jucatã însã, ritmatã, fãrã falsuri, exagerarea fiind parte din poveste. Povestea era cea realã, a unor scriitori care se reuneau în acasa acestui agent dublu de naţionalitate americanã şi în al cãrui subsol au avut loc torturi. Nevasta lui îşi chema amicii scriitori şi discutau, beau, rãdeau, îşi comentau textele în timp ce în camerele alãturate alţii sufereau.

Apoi, am fost pentru a doua oarã în acest voiaj (prima datã în Recoleta din Buenos Aires lãudat de toatã lumea!) la un cimitir, la Cimitrul General pentru a vedea Monumentul Dispãruţilor despre care am şi scris într-un articol. Cimitirul pentru care m-am dat jos din metrou la staţia Cementerios! de pe linia galbenã are şi morminte pe etaje. Am vãzut nu numai monumentul dar şi mormântul Violetei Parra, chiar lângã. Pe Neruda l-au mutat recent în Isla Negra, ştiam imaginile înmormântarii sale din septembrie 1973, imediat dupã lovitura de stat când pentru prima datã oamenilor nu le-a fost fricã. Citeam însã în The Clinic cã nici moartea lui n-ar fi lipsitã de zone mari de umbrã.

Luni 27 august am fost în partea bogatã a oraşului în care am locuit dãţile trecute. Am aterizat deci în altã lume, la doar câteva cartiere mai încolo: Vitacura, care, alãturi de Las Condes, (şi în parte Providencia) sunt cele mai bogate cartiere ale Santiago. De ce? Cele mai mari galerii de artã contemporanã au aici sediile: Animal, Malborough, Isabel Aninat, Sala, Patricia Ready…Pe lângã galerii sunt bineînţeles companii strãine şi buticuri de lux. Nu are nicio legãturã cu Nunoa unde locuiesc eu şi care e de low middle class, eu stau într-o zonã cu blocuri mici cvasi-identice (gen Drumul Taberei dar cu mai puţinã verdeaţã).

Diverse:

Aglomeraţia din Santiago stricã orice chef. La metrou se fac cozi în faţa liniei galbene. Oamenii sunt cam nesimţiti adicã se urcã şi se posteazã în faţa uşii chair dacã ei coboarã la capãt, stau acolo proptiţi şi nu poţi trece de ei…se încearcã orice pentru educarea cetãţenilor dar degeaba…:abţibilduri şi afişe la metrou de tipul „cum sã ne urcãm, cum sã coborâm scãrile”, la orele de vârf când aştepţi vreo 3, 4 metrouri ca sã te poţi urca apar şi tipii în galben care fac ordine la urcare/coborâre.

Cât de drãguţi sunt oamenii: incredibil! Nu toţi e cert dar sunt aşa manifestãri spontane de ajutor, aud cã-l întrebi ceva pe şofer (şoferi care de obicei sunt extrem de nesuferiţi spre deosebire de cei din Uruguay care m-au dus şi pe gratis doar ca sã nu stau într-o zonã aiurea) şi el nu reacţioneazã şi îl ceartã dupã care îţi explicã ei ce şi cum…

Taxiurile colective, mergi cu mai mulţi şi deci mai ieftin. 

San Pedro de Atacama: dragoste la prima vedere

Ajung luni la prânz în San Pedro dupã un drum de 18 ore cu autocarul care o lãlãie pe drum într-un mare fel. Am pulover de lânã pe mine şi haina cu puf în mânã iar afarã sunt vreo 30 de grade; îmi târãsc cizmele deja albite pânã la hotel unde aflu cã trebuie sã plãtesc în dolari (cash) ca sã nu plãtesc tva-ul local…dã-i şi cautã casã de schimb sã le faci pe placul legii tâmpite: se holbeazã tot satul la mine îmbrãcatã ca pentru frigul nordului dar nu cel al deşertului.

Încã de pe drum, mã încântã deşertul. Când am deschis ochii, în jur nu era nimic doar un nesfârşit nisip gri. De fapt nu e nici un peisaj egal cu altul. Ce simfonie de culori, câtã linişte, ce senzaţie nemaiântâlnitã. Stânci de toate nuanţele de oranj, culoarea lutului, nisip gri, negru, Anzii în fundal, vulcanul Licancabur (aproape 6.000 m).

San Pedro de Atacama este un fel de Vamã în deşert deşi foarte turistic pe modelul facem orice pentru banii tãi, ştim cã ai mulţi şi tot ce vrei e sã scapi de ei. Mulţi veniţi ca turişti din Santiago şi rãmaşi pe aici, lucrând în vreun bar, vânzând nimicuri sau sandwich-uri homemade. Pe jos e nisip aşa cã orice ai avea în picioare în curând capãtã culoarea prafului şi casele sunt fãcute din lut; ca atare toate strãzile, în afara uliţei principale Caracoles, aratã cam la fel iar toate hotelurile, hostalurile aşişderea. Al meu e foarte drãguţ deşi mai mult probleme mi-a fãcut: cel mai tare a fost peruanul care m-a trezit în prima noapte la 5 spunându-mi senor aţi cerut sã fiţi trezit: NUUUU.

Oricum în San Pedro te trezeşti cu noaptea în cap cãci majoritatea excursiilor se fac devreme de tot (de asta la geyser-ele del Tatio n-am fost cãci trebuia plecat la 4!!!) ca sã te întorci când dogoreşte soarele. Temperaturile chiar sunt extreme şi te cam ameţesc (pe mine cel puţin). Te trezeşti şi pui pe tine tot ce ai, tremuri un pic, iar la prânz te topeşti şi nu ştii sub ce umbrã sã te ascunzi mai repede. La înãlţime, am fost numai peste 3500 şi cel mai înalt era la 4.800 de metri, e şi mai frig deşi soarele te arde conştiincios.

Am rãmas cu gura cãscatã nu în Valea lunii şi nici în Valea morţii despre care citisem şi pe care de-abia aşteptam sã le vad şi care m-au impresionat dar erau de aşteptat: deşert şi chiar şi o mare dunã pe care nu aveai voie sã pãşeşţi cãci stricai peisajul celorlalţi. Ce mi-a tãiat respiraţia deşi şi acum mi se pare cã arãta incredibil a fost vederea lagunelor altiplanice, Miscanti şi Menique. Un albastru incredibil înconjurat de o vegetaţie gãlbuie care am uitat cum se chema dar care creşte doar de la 3500 de m în sus şi apoi un şir de vulcani înzãpeziţi. Prin apropiere erau şi frumuşelele de vicunas (un fel de lame şi ele, sãlbatice de mare altitudine din al cãror pãr se fabricã cele mai fine şi scumpe fulare). Nu-mi mai venea sã-mi dezlipesc ochii de aceca imagine irealã, supranaturalã chiar. Dar am fãcut-o doar pentru a vedea şi cealaltã lagunã. La plecare mi-am sucit gâtul tot uitându-mã înapoi dorind sã întipãresc bine de tot în creier acele 2 imagini, sã mã asigur cã nu le pierd.

În primele excursii am avut un super ghid ceea ce a fãcut şi mai frumoasã descoperirea locurilor de vis: salarul Atacama unde de obicei vin sã mânãnce flamingos era cam pustiu marţi dimineaţã şi i-am zãrit doar de departe (ca şi pinguinii aveau altã treabã). Cel mai mult poate mi-a plãcut drumul spre lagune, câmpul brusc galben şi nu nisipiu şi creasta roz albastrã a vulcanului. În ultima zi în schimb, la salarul de Tara am avut un ghid care trãise 30 de ani în Germania şi era obsedat de aceastã dublã identitate şi de propria germanitate…noroc cu brazilienii super simpatici care mi-au dat şi haine + mãnuşi sã mã îmbrac cãci eu eram turista nepregãtitã de aventura dimineţii la 4.800 de m unde apa era îngheţatã!

San Pedro la prânz dormita iar lumea se mişca în reluare pe Caracoles unde toţi încearcã sã te agaţe – şi la propriu dar şi ca sã-ţi vândã ceva: o nouã excursie, un somon, un pisco sour (bãutura naţionalã). Satul are şi zone mai puţin atrãgãtoare şi mai sãrace în care gãseşti hostaluri şi case unde îţi închiriazã o cãmãruţã: culorile sunt aceleaşi peste tot şi senzaţia de „mai încet”, de alt ritm, de frumuseţe inalterabilã nu dispare.

La plecare, recepţionerul peruan venit sã viziteze un vãr şi rãmas (în timp ce vãrul a plecat imi spune el) mã întreabã la 6.30 am pe când aşteptam maşina pentru aeroportul din Calama, şi când mã întorc? Habar n-am dar îmi doresc tare de tot sã mã întorc cãci am stat prea puţin si e prea frumos

La Serena & Isla Damas

Când am ajuns la La Serena din nou parcã am ajuns la ţarã. Drumul nu a fost aşa draguţ, adicã peisajele da, dar în Chile, spre deosebire de Argentina autocarul vine şi pleacã cu întârziere şi nu recupereazã, ba dimpotrivã! Şi nici nu e aşa comod sau bun transportul.

În La Serena deja peisajul e altul: au feţe mult mai andine, cu ten mai închis şi pãr negru tuciuriu. Acum chiar cã nu pot trece deloc neobservatã, bine oricum e imposibil aici…

În prima searã am mâncat la un restaurant chinezesc doar cu numele. Dacã cei din La Serena mãnâncã numai acolo, n-au vreo şansã sã afle vreodatã ce e aia mâncare chinezeascã.

A doua searã am zis sã urmez sfatul unui localnic. La restaurantul Donde el gaton care pare de acum 147 de ani, nu e nimeni când intru! Chelnerul de 100 de ani se apropie încercând sã surâdã dar îi este şi lene şi silã. Îmi zice cã e mai bine aşa cã nu e aglomeraţie. În mijlocul restaurantului e grãtarul pe care un burtos cu mustaţã, el parillero, vine şi trânteşte hãlcile de carne. Mai peste jumãtate de orã când se mai animã locul, chelnerul a venit şi m-a întrebat la ureche, dacã m-am liniştit acum cã a venit lume, ha ha.

În prima zi în La Serena am fost în excursie de turişti la Isla Damas, Isla Choros şi Isla Gaviotas la care se ajunge cu bãrcuţa din Punta Choros, un sãtuc de pescari. Atracţia zilei trebuiau sã fie pinguinii Humboldt, din pãcate însã este sezonul lor de împerechere aşa cã nu prea erau prezenţi la mal ci pe cealaltã parte a insulei Choros. Isla Damas era frumoasã în sine dar atât. Cele mai frumoase mi s-au pãrut în aceastã zi (dar nu numai) drumurile. În primul rând drumul dinspre La Serena la Punta Choros. Prima parte pe autostradã ce urmãrea coasta şi am avut deci vederi impresionante ale oceanului. Apoi, am urcat dealurile şi am intrat pe un drum neasfaltat care hurducãia maşina. Ne-am întâlnit cu nişte guanaco (un tip de lamã), dar mai ales am vãzut zona sub-deşerticã, care m-a impresionat deja; chiar înainte de a vedea frumuseţile din deşertul Atacama care m-au marcat definitiv. Nisip dar şi plante de stepã, ce culori, nicio ţipenie de om cât vezi cu ochii.

Ghidul Hector urlã cãci nu are microfon şi eu ca de obicei stau în faţã lângã şofer, am oricum vederea cea mai bunã dar cu urechea stângã nu prea mai aud…Hector ne-a spus de vreo 5 ori cã La Serena a fost fundatã de 2 ori dupã ce a fost distrusã de populaţia indigenã supãratã pe spaniolii întemeietori.

Ajunşi în Punta Choros, punctul de plecare, surpriza neplãcutã a fost cã oceanul era foarte agitat şi un vânt tãios anula orice speranţã de a ieşi în larg cu bãrcuţa de pescar.
Dupã jumãtate de orã de socializat pe bãncuţã în faţa oceanului ne-am încercat norocul pe o altã plajã unde pescari desculţi (în timp ce erau cred 0 grade şi bãtea vântul de te îndoia) au pregãtit o barcã pentru noi aventurierii. Am pus pe noi vestele de salvare şi hopa sus în barcã. Ne-am acoperit cu un celofan jegos de guano şi am purces. Pescarul de lângã mine vorbeşte ceva incomprehensibil şi trage mai abitir celofanul peste noi ca sã nu ne ude valurile când ieşim în larg. Bãrcuţa parcã era montagne russe: hopa la fiecare val cãdeam de sus şi barcuţa fãcea: BUM, BUM, BUM. Toate muierile urlam la fiecare val! O sopranã pe bãncuţele din spate venitã cu familia ce o includea şi pe mama dar şi pe mãtuşa mi-a mãrturisit dupã cã ea de fricã urla aşa, iar doamnele în vârstã erau albe la faţa. Marinarul de lângã mine rânjea larg.

Duminicã înainte de a pleca spre nord am lãlãit-o prin centrul oraşului asistând la un maraton de 24 de ore de cueca în care cu mic, cu mare se zbânţuiau agitând batista din dotare în piaţa centralã (Plaza de armas bien sur).  Dupã ce m-am plictisit de cueca (care nu inoveazã foarte mult şi eu nu înţeleg cum disting ei melodiile!) am vizitat mândria oraşului: (nu, nu mall-ul la care am ajuns din greşealã şi am înţeles unde era tot oraşul!) muzeul Videla, fost preşedinte al Chile. Bineînţeles muzeul uitã sã menţioneze cã pe lângã cã Videla (cu nevasta Miti) a(u) fãcut din oraşul natal o mândire naţionalã a şi reprimat un pic comuniştii: în timpul preşedenţiei pleacã Neruda în exil pe cal (sau mãgar) şi traverseazã Anzii cãtre Argentina.

Dupã aprofundarea centrului care e mort în afara pieţei cu maratonul am luat micro spre plajã sã revãd oceanul. Imensa plaja leagã La Serena de oraşul din imediata apropiere Coquimbo (urâţel). Mânânc la o trattorie italianã (cicã) deşi paste ca lumea nu am reuşit sã gãsesc: în aceastã parte a lumii sunt mai degrabã sos cu paste, o baltã în care trântesc nişte fire de aluat.

Pe la 6 mã pregãtesc de plecare dar autobuzul pentru San Pedro se lasã aşteptat…

Valparaiso si impresii de pe drumul spre La Serena: viva stalin, surorile candidate si oceanul superb

Bus Santiago – Valparaiso: 1500 de pesos (3 euro) cam 150 de km.

Taxi de la autogarã la B&B în Valparaiso: 5000 de pesos ??

Am ajuns dupã 5 ani în frumosul şi foarte coloratul Valparaiso şi neamţul de la b&b (într-o casã de la 1890) mã îndreaptã spre mirador Artilleria (unde ajung cu ascensorul cu acelaşi nume şi unde mai fusesem). Dupã ce am mâncat în frumosul 4 vientos cu vedere la portul comercial, deambulez pe strãduţele de pe Cerro Alegre (dealul vesel) şi Cerro Concepcion care sunt lipite unul de altul şi unde se concentreazã turismul local, dar unde sunt şi multe picturi murale pe casele atât de colorate.

Joi am vizitat încã de dimineaţã casa din Valparaiso a lui Pablo Neruda numitã La Sebastiana şi care seamãnã cu cea din Santiago fiind tot întortocheatã, strâmtã (ca o barcã şi cu ferestre ca pe barcã), plinã de colecţiile lui (sticle care mai de care şi colorate cum îmi plac şi mie, pipe, etc). Ce mi-a plãcut a fost cã ghidul povestea cã don Pablo se trezea dimineaţa cu grija de a studia anunţurile de micã publicitate şi a identifica un nou obiect de colecţie. Spunea cã dacã îţi doreşti ceva nu se poate sã nu-l obţii şi când nu reuşea cu banii, recurgea la troc! Mi-a plãcut mult şi colţul Matildei din dormitorul lor cu o mãsuţã de toaletã micã, micã şi un dulap tapetat cu picturi cu femei chineze. Pereţii erau albastru ciel. Vederea din dormitor a portului era încântãtoare. Cea mai frumoasã vedere mi s-a pãrut însã cea din birou. Stãtea acolo încã de dimineaţã devreme şi aparent studia fiecare cãsuţã, grãdinã, etc. Asta am fãcut şi eu şi înţeleg cum te putea pasiona aceastã activitate datã fiind diversitatea peisajului şi amploarea vederii. La primul etaj Neruda avea un fotoliu preferat pe nume La Nube (norul) pe care-l adora şi pe care stãtea sã priveascã cerul şi pe care scria cu cerneala lui mereu verde. Foarte frumos.

Doamnele de la intrarea în casã comentau, cât studiam eu panourile despre viaţa lui, cât de sexy e nu ştiu (din pãcate) un actor de telenovele pe care una dintre ele, o doamnã tunsã bãieţeşte (ca atâtea doamne dupã vreo 40 şi un pic de ani) şi cu un semi-permanent îl reperase în mai multe seriale şi îl descria şi colegelor.

Dupã ce am vãzut şi cam dezamãgitorul muzeu în aer liber format din picturi murale (1969-1990) ale unor celebri pictori precum Jose Balmes, Roser Bru, Nemesio Antunez dar cam corojite şi scrise pe deasupra de mai tineri doritori de faimã care-şi testeazã cariocile cu un mic tag, m-am plimbat alene prin oraşul de jos (pe un zid scria de altfel cu carioca: Viva Stalin – eu nu ştiu ce sã mai zic la aşa fazã). Aşa am dat nas în nas cu un marş al studenţilor nemulţumiţi urmãriţi cã nu pot zice acompaniaţi îndeaproape! de jandarmi (scutieri adicã). Când se înteţise atmosfera au apãrut infamele maşini (guanaco şi zorrillo, unul care scuipã apã şi altul gaz lacrimogen), iar manifestanţii au traversat încetişor şi s-au întors în faţa universitãţii unde au continuat sã urle. Foarte proastã impresie lasã aceşti jandarmi, mai ales acum dupã ce am citit în The Clinic (un sãptãmânal de tipul Academia Caţavencu, de stânga însã, numit dupã locul în care a fost ţinut în Londra în arest Pinochet) despre abuzurile lor. Tot în acest The Clinic am citit şi despre revolta liceenilor, mult mai radicalã decât cea a studenţilor (ei fiind de fapt primii, în 2006 vezi şi documentarul despre la revolucion pinguina – revoluţia pinguinilor, care s-au revoltat împotriva sistemului educaţional lãsat moştenire de dictaturã) şi despre şefa lor, o tânãrã de 18 ani care ştie foarte bine pe ce lume e deşi ideologic nu s-a hotârât precum colegii ei dacã sã fie marxistã, troţkistã, etc…şi care vorbea despre opresiunea muncitorilor (trabajadores), despre liceeni care trebuie sã munceascã (în callcenters…ca la Bucureşti) pentru a-şi plãti şcoala. Foarte interesant dar atât de strãin. Meritã totuşi semnalat forţa mişcãrii de protest mai ales confruntatã cu lamentaţiile româneşti, plângerea de milã, acuzele „ba tu eşti prost” şi în general apatia completã (mobilizatã şi de hyperconsumismul încã atãt de la modã în frumoasa Românie) atunci când nu este înlocuitã de „haisãscriempancartefrumoaseşisãnepozãmcuelepefeisbuc”.

Cel mai mult mi-a plãcut însã la Parque cultural de Valparaiso (ex-carcel/închisoare) unde, o fostã închisoare (1906/7-1999) a fost inauguratã anul acesta ca un centru cultural cu ateliere de artişti (dans, teatru, muzicã) cu noi spaţii de expoziţii, conferinţe şi o salã mare de cinema (unde rulau acum filme documentare latino). Portarul/paznicul care fusese în România şi pe vremea lui Allende dar şi recent în anii 2000 ca sã ia tractoare m-a lãsat sã arunc o privire în fosta clãdire a închisorii care pãstreazã pereţii originali şi pe care se pot vedea încã desene, poze cu femei dar şi o hârtie A4 pe care cineva a scris: aici s-a torturat. Clãdirea nouã din beton curat era foarte interesantã şi versatilã şi se potrivea cu La Polvorona (clãdirea din mijloc construitã de spanioli la sfârşitul coloniei în 1807-8 pentru a apãra portul de englezi).

Altele:

În oraş sunt multe sãli de jocuri în care e mereu cineva care-şi încearcã norocul adicã îşi pierde banii şi timpul.

În general mi s-a pãrut mult mai puţin dezvoltat oraşul şi mult mai comparabil cu Argentina, etc. Vina del Mar (la doar câţiva km mai încolo şi staţiune preferatã la mare a santiaguinilor) pãrea, cel puţin în centru, mai apropiatã de Santiago (bogat) cu blocuri multe şi înalte (în general pare sã fie un boom al construcţiilor mai ales sub formã de blocuri urâţele şi foarte înalte).

La B&B pe lângã Oliver neamţul erau şi turişti europeni aşa cã am reintrat în contact cu „la froideur de chacun aux siennes” care în comparaţie cu spiritul acestor tãrâmuri îmi displace…nemţoaica de azi dimineaţã care deşi stãtuse în Chile 6 ani pentru a preda germanã într-o şcoalã germanã vorbea o spaniolã groaznicã (acum înţeleg de ce-mi zice toatã lumea cã eu vorbesc perfect!! haha) era parcã stereotipicã: comentând noi societatea chilianã îmi spune ea (care era legãtura nu se ştie) cã o elevã a ei i-a spus cã hobby-ul ei sunt cumpãrãturile! Dupã care a adãugat: era turcoaicã. Adicã pãrinţii. Cã ea s-a nãscut în Germania. Dar ei trãiesc închişi, şţii. Zic, nu nu ştiu (vroiam sã o enervez cred :) Pãi ştii ei cu islamul. Zic, ah da, pãi Turcia e ţarã laicã. Nu înţelegea. Si zic eu credeam cã existã chiar un segment germano-turc cu alte valori, nici, nici. S-a cam strâmbat. Am trecut la pinguini. Olandezii nici mãcar n-au schimbat de la olandezã la ceva mai comestibil :)

Pe drum (Valparaiso-La Serena): candidatul Raul Fuhrer şi cele 2 surori (?) Reginato din Vina del Mar (una pentru primãrie, una consilier). Pe multe autobuze pe aici e şi Michelle Bachelet, fosta preşedintã care beneficiazã încã de o încredere de peste 70% (un fel de garantat Vanghelie :))

Arica: 1844 de km! un reminder cât de lungã e ţãrişoara asta.

În dreapta: câmp şi cactuşi, în stânga malul stâncos şi din când în când oceanul! Valuri înspumate şi un albastru intens. Superb.