Bus Santiago – Valparaiso: 1500
de pesos (3 euro) cam 150 de km.
Taxi de la autogarã la B&B în
Valparaiso: 5000 de pesos ??
Am ajuns dupã 5 ani în frumosul
şi foarte coloratul Valparaiso şi neamţul de la b&b (într-o casã de la
1890) mã îndreaptã spre mirador Artilleria (unde ajung cu ascensorul cu acelaşi
nume şi unde mai fusesem). Dupã ce am mâncat în frumosul 4 vientos cu vedere la
portul comercial, deambulez pe strãduţele de pe Cerro Alegre (dealul vesel) şi
Cerro Concepcion care sunt lipite unul de altul şi unde se concentreazã
turismul local, dar unde sunt şi multe picturi murale pe casele atât de
colorate.
Joi am vizitat încã de dimineaţã
casa din Valparaiso a lui Pablo Neruda numitã La Sebastiana şi care seamãnã cu
cea din Santiago fiind tot întortocheatã, strâmtã (ca o barcã şi cu ferestre ca
pe barcã), plinã de colecţiile lui (sticle care mai de care şi colorate cum îmi
plac şi mie, pipe, etc). Ce mi-a plãcut a fost cã ghidul povestea cã don Pablo
se trezea dimineaţa cu grija de a studia anunţurile de micã publicitate şi a
identifica un nou obiect de colecţie. Spunea cã dacã îţi doreşti ceva nu se
poate sã nu-l obţii şi când nu reuşea cu banii, recurgea la troc! Mi-a plãcut
mult şi colţul Matildei din dormitorul lor cu o mãsuţã de toaletã micã, micã şi
un dulap tapetat cu picturi cu femei chineze. Pereţii erau albastru ciel.
Vederea din dormitor a portului era încântãtoare. Cea mai frumoasã vedere mi
s-a pãrut însã cea din birou. Stãtea acolo încã de dimineaţã devreme şi aparent
studia fiecare cãsuţã, grãdinã, etc. Asta am fãcut şi eu şi înţeleg cum te
putea pasiona aceastã activitate datã fiind diversitatea peisajului şi
amploarea vederii. La primul etaj Neruda avea un fotoliu preferat pe nume La
Nube (norul) pe care-l adora şi pe care stãtea sã priveascã cerul şi pe care
scria cu cerneala lui mereu verde. Foarte frumos.
Doamnele de la intrarea în casã
comentau, cât studiam eu panourile despre viaţa lui, cât de sexy e nu ştiu (din
pãcate) un actor de telenovele pe care una dintre ele, o doamnã tunsã bãieţeşte
(ca atâtea doamne dupã vreo 40 şi un pic de ani) şi cu un semi-permanent îl
reperase în mai multe seriale şi îl descria şi colegelor.
Dupã ce am vãzut şi cam
dezamãgitorul muzeu în aer liber format din picturi murale (1969-1990) ale unor
celebri pictori precum Jose Balmes, Roser Bru, Nemesio Antunez dar cam corojite
şi scrise pe deasupra de mai tineri doritori de faimã care-şi testeazã
cariocile cu un mic tag, m-am plimbat alene prin oraşul de jos (pe un zid scria
de altfel cu carioca: Viva Stalin – eu nu ştiu ce sã mai zic la aşa fazã). Aşa
am dat nas în nas cu un marş al studenţilor nemulţumiţi urmãriţi cã nu pot zice
acompaniaţi îndeaproape! de jandarmi (scutieri adicã). Când se înteţise
atmosfera au apãrut infamele maşini (guanaco şi zorrillo, unul care scuipã apã
şi altul gaz lacrimogen), iar manifestanţii au traversat încetişor şi s-au
întors în faţa universitãţii unde au continuat sã urle. Foarte proastã impresie
lasã aceşti jandarmi, mai ales acum dupã ce am citit în The Clinic (un
sãptãmânal de tipul Academia Caţavencu, de stânga însã, numit dupã locul în
care a fost ţinut în Londra în arest Pinochet) despre abuzurile lor. Tot în
acest The Clinic am citit şi despre revolta liceenilor, mult mai radicalã decât
cea a studenţilor (ei fiind de fapt primii, în 2006 vezi şi documentarul despre
la revolucion pinguina – revoluţia pinguinilor, care s-au revoltat împotriva
sistemului educaţional lãsat moştenire de dictaturã) şi despre şefa lor, o
tânãrã de 18 ani care ştie foarte bine pe ce lume e deşi ideologic nu s-a
hotârât precum colegii ei dacã sã fie marxistã, troţkistã, etc…şi care vorbea
despre opresiunea muncitorilor (trabajadores), despre liceeni care trebuie sã
munceascã (în callcenters…ca la Bucureşti) pentru a-şi plãti şcoala. Foarte
interesant dar atât de strãin. Meritã totuşi semnalat forţa mişcãrii de protest
mai ales confruntatã cu lamentaţiile româneşti, plângerea de milã, acuzele „ba
tu eşti prost” şi în general apatia completã (mobilizatã şi de hyperconsumismul
încã atãt de la modã în frumoasa Românie) atunci când nu este înlocuitã de „haisãscriempancartefrumoaseşisãnepozãmcuelepefeisbuc”.
Cel mai mult mi-a plãcut însã la
Parque cultural de Valparaiso (ex-carcel/închisoare) unde, o fostã închisoare
(1906/7-1999) a fost inauguratã anul acesta ca un centru cultural cu ateliere
de artişti (dans, teatru, muzicã) cu noi spaţii de expoziţii, conferinţe şi o
salã mare de cinema (unde rulau acum filme documentare latino).
Portarul/paznicul care fusese în România şi pe vremea lui Allende dar şi recent
în anii 2000 ca sã ia tractoare m-a lãsat sã arunc o privire în fosta clãdire a
închisorii care pãstreazã pereţii originali şi pe care se pot vedea încã
desene, poze cu femei dar şi o hârtie A4 pe care cineva a scris: aici s-a
torturat. Clãdirea nouã din beton curat era foarte interesantã şi versatilã şi
se potrivea cu La Polvorona (clãdirea din mijloc construitã de spanioli la
sfârşitul coloniei în 1807-8 pentru a apãra portul de englezi).
Altele:
În oraş sunt multe sãli de jocuri
în care e mereu cineva care-şi încearcã norocul adicã îşi pierde banii şi
timpul.
În general mi s-a pãrut mult mai
puţin dezvoltat oraşul şi mult mai comparabil cu Argentina, etc. Vina del Mar
(la doar câţiva km mai încolo şi staţiune preferatã la mare a santiaguinilor)
pãrea, cel puţin în centru, mai apropiatã de Santiago (bogat) cu blocuri multe
şi înalte (în general pare sã fie un boom al construcţiilor mai ales sub formã
de blocuri urâţele şi foarte înalte).
La B&B pe lângã Oliver
neamţul erau şi turişti europeni aşa cã am reintrat în contact cu „la froideur
de chacun aux siennes” care în comparaţie cu spiritul acestor tãrâmuri îmi displace…nemţoaica
de azi dimineaţã care deşi stãtuse în Chile 6 ani pentru a preda germanã într-o
şcoalã germanã vorbea o spaniolã groaznicã (acum înţeleg de ce-mi zice toatã
lumea cã eu vorbesc perfect!! haha) era parcã stereotipicã: comentând noi
societatea chilianã îmi spune ea (care era legãtura nu se ştie) cã o elevã a ei
i-a spus cã hobby-ul ei sunt cumpãrãturile! Dupã care a adãugat: era turcoaicã.
Adicã pãrinţii. Cã ea s-a nãscut în Germania. Dar ei trãiesc închişi, şţii.
Zic, nu nu ştiu (vroiam sã o enervez cred :) Pãi ştii ei cu islamul. Zic, ah
da, pãi Turcia e ţarã laicã. Nu înţelegea. Si zic eu credeam cã existã chiar un
segment germano-turc cu alte valori, nici, nici. S-a cam strâmbat. Am trecut la
pinguini. Olandezii nici mãcar n-au schimbat de la olandezã la ceva mai
comestibil :)
Pe drum (Valparaiso-La Serena): candidatul Raul Fuhrer şi cele 2
surori (?) Reginato din Vina del Mar (una pentru primãrie, una consilier). Pe
multe autobuze pe aici e şi Michelle Bachelet, fosta preşedintã care
beneficiazã încã de o încredere de peste 70% (un fel de garantat Vanghelie :))
Arica: 1844 de km! un reminder
cât de lungã e ţãrişoara asta.
În dreapta: câmp şi cactuşi, în
stânga malul stâncos şi din când în când oceanul! Valuri înspumate şi un
albastru intens. Superb.
No comments:
Post a Comment