Ajung luni la prânz în San Pedro
dupã un drum de 18 ore cu autocarul care o lãlãie pe drum într-un mare fel. Am
pulover de lânã pe mine şi haina cu puf în mânã iar afarã sunt vreo 30 de
grade; îmi târãsc cizmele deja albite pânã la hotel unde aflu cã trebuie sã
plãtesc în dolari (cash) ca sã nu plãtesc tva-ul local…dã-i şi cautã casã de
schimb sã le faci pe placul legii tâmpite: se holbeazã tot satul la mine
îmbrãcatã ca pentru frigul nordului dar nu cel al deşertului.
Încã de pe drum, mã încântã
deşertul. Când am deschis ochii, în jur nu era nimic doar un nesfârşit nisip
gri. De fapt nu e nici un peisaj egal cu altul. Ce simfonie de culori, câtã
linişte, ce senzaţie nemaiântâlnitã. Stânci de toate nuanţele de oranj,
culoarea lutului, nisip gri, negru, Anzii în fundal, vulcanul Licancabur
(aproape 6.000 m).
San Pedro de Atacama este un fel
de Vamã în deşert deşi foarte turistic pe modelul facem orice pentru banii tãi,
ştim cã ai mulţi şi tot ce vrei e sã scapi de ei. Mulţi veniţi ca turişti din
Santiago şi rãmaşi pe aici, lucrând în vreun bar, vânzând nimicuri sau
sandwich-uri homemade. Pe jos e nisip aşa cã orice ai avea în picioare în
curând capãtã culoarea prafului şi casele sunt fãcute din lut; ca atare toate
strãzile, în afara uliţei principale Caracoles, aratã cam la fel iar toate
hotelurile, hostalurile aşişderea. Al meu e foarte drãguţ deşi mai mult
probleme mi-a fãcut: cel mai tare a fost peruanul care m-a trezit în prima
noapte la 5 spunându-mi senor aţi cerut sã fiţi trezit: NUUUU.
Oricum în San Pedro te trezeşti
cu noaptea în cap cãci majoritatea excursiilor se fac devreme de tot (de asta
la geyser-ele del Tatio n-am fost cãci trebuia plecat la 4!!!) ca sã te întorci
când dogoreşte soarele. Temperaturile chiar sunt extreme şi te cam ameţesc (pe
mine cel puţin). Te trezeşti şi pui pe tine tot ce ai, tremuri un pic, iar la
prânz te topeşti şi nu ştii sub ce umbrã sã te ascunzi mai repede. La înãlţime,
am fost numai peste 3500 şi cel mai înalt era la 4.800 de metri, e şi mai frig
deşi soarele te arde conştiincios.
Am rãmas cu gura cãscatã nu în
Valea lunii şi nici în Valea morţii despre care citisem şi pe care de-abia
aşteptam sã le vad şi care m-au impresionat dar erau de aşteptat: deşert şi
chiar şi o mare dunã pe care nu aveai voie sã pãşeşţi cãci stricai peisajul
celorlalţi. Ce mi-a tãiat respiraţia deşi şi acum mi se pare cã arãta
incredibil a fost vederea lagunelor altiplanice, Miscanti şi Menique. Un
albastru incredibil înconjurat de o vegetaţie gãlbuie care am uitat cum se
chema dar care creşte doar de la 3500 de m în sus şi apoi un şir de vulcani
înzãpeziţi. Prin apropiere erau şi frumuşelele de vicunas (un fel de lame şi
ele, sãlbatice de mare altitudine din al cãror pãr se fabricã cele mai fine şi
scumpe fulare). Nu-mi mai venea sã-mi dezlipesc ochii de aceca imagine irealã,
supranaturalã chiar. Dar am fãcut-o doar pentru a vedea şi cealaltã lagunã. La
plecare mi-am sucit gâtul tot uitându-mã înapoi dorind sã întipãresc bine de
tot în creier acele 2 imagini, sã mã asigur cã nu le pierd.
În primele excursii am avut un
super ghid ceea ce a fãcut şi mai frumoasã descoperirea locurilor de vis:
salarul Atacama unde de obicei vin sã mânãnce flamingos era cam pustiu marţi
dimineaţã şi i-am zãrit doar de departe (ca şi pinguinii aveau altã treabã).
Cel mai mult poate mi-a plãcut drumul spre lagune, câmpul brusc galben şi nu
nisipiu şi creasta roz albastrã a vulcanului. În ultima zi în schimb, la
salarul de Tara am avut un ghid care trãise 30 de ani în Germania şi era
obsedat de aceastã dublã identitate şi de propria germanitate…noroc cu
brazilienii super simpatici care mi-au dat şi haine + mãnuşi sã mã îmbrac cãci
eu eram turista nepregãtitã de aventura dimineţii la 4.800 de m unde apa era
îngheţatã!
San Pedro la prânz dormita iar
lumea se mişca în reluare pe Caracoles unde toţi încearcã sã te agaţe – şi la
propriu dar şi ca sã-ţi vândã ceva: o nouã excursie, un somon, un pisco sour
(bãutura naţionalã). Satul are şi zone mai puţin atrãgãtoare şi mai sãrace în
care gãseşti hostaluri şi case unde îţi închiriazã o cãmãruţã: culorile sunt
aceleaşi peste tot şi senzaţia de „mai încet”, de alt ritm, de frumuseţe
inalterabilã nu dispare.
La plecare, recepţionerul peruan
venit sã viziteze un vãr şi rãmas (în timp ce vãrul a plecat imi spune el) mã
întreabã la 6.30 am pe când aşteptam maşina pentru aeroportul din Calama, şi
când mã întorc? Habar n-am dar îmi doresc tare de tot sã mã întorc cãci am stat
prea puţin si e prea frumos
No comments:
Post a Comment