Salta, „La linda”

Dupã un drum de 12 ore ajung în Salta prea devreme aşa cã aştept în holul hotelului pânã terminã de curãţat camera. În faţa mea nişte burghezi rãsfoiesc reviste plini de propria importanţã: pe ea o cheamã Michelle nu ştiu cum şi-şi dã capul peste cap prea des. Tipa de la recepţie e atât de acrã de te miri cã nu se îneacã singurã.

În sfârşit plec spre centru care e la doar câteva cuadras. Dupã ce flanez prin piaţa centralã (cam aceeaşi în toate aceste oraşe – organizatã dupã tiparul spaniol, cabildo lângã catedralã, etc), prima destinaţie turisticã este Muzeul de arheologie montanã în care aflu despre vulcanul sacru Llullaillaco (6730 m) şi în care principalul exponat (aflu prea târziu) este mumia unui copil „sacrificat” de inca. Tot muzeul care are preţ special pentru strãini (pentru latino americani şi pentru „alţii – mã întreabã şi ţara de unde sunt, am început sã spun Europa dar insistã cã e pentru o statisticã…) e organizat în jurul ritualului şi având drept punct culminant „tragerea cu ochiul” la copilul mumificat într-o poziţie care îţi dã fiori – cu genunchii strânşi la piept, cel pe care l-am vãzut eu (din 3) avea doar 7 ani şi era parte a „aristocraţiei” care era singura ce avea aceastã „şansã” de a oferi ofranda supremã. Sinistrã imaginea care ţi se impregneazã pe retinã iar panourile îţi spun cã ideea era sã-ţi ofere „oportunitatea” de a vedea chipul unui inca de acum 500 de ani. Pe lângã copil erau şi mici obiecte – m-au impresionat şi pãpuşile de argint îmbrãcate în ţesãturi superbe care portretizau viaţa copiilor (fete şi bãieţi).

În Plaza 9 de Julio (aceeaşi piaţã) miroase a bãlegar şi eu-mi aştept empanadas (aluat în care se pun ori brânzã ori carne cu legume dupã care se coc în cuptor sau se prãjesc). Dureazã 45 de minute dar meritã! Se tot laudã ei cã sunt cele mai bune şi nu ştiu dacã aşa e dar toate cele pe care le mânãnc aici sunt cele mai bune ever!

Deja mi se pare cã savoarea localã s-a schimbat mult faţã de Buenos Aires. Aici şi chipurile şi expresiile sunt altele, trãsãturi andine, tenul mai mãsliniu, dispare „el porteno” care ţi se tot spune cã ar caracteriza ţara. De fapt, cum ieşi din Buenos Aires descoperi cã Argentina e mult mai mult decât atât, doar vorbirea e cam aceeaşi, numai cã în Salta nu prea terminã cuvintele, le lasã în aer aşa ca romanii J

Pânã acum totul mi se pare mult prea turistic, centrul e plin de agenţii care oferã excursii şi de magazine de suveniruri care mã vor lãsa fãrã parale! Peste tot sunt copii care vor sã-ţi ofere ceva în schimbul unei monedita: sã-ţi facã pantofii, sã-ţi dea nişte pãpuşele, , poate vrei nişte şosete sau nişte cãpşuni, ma simt prost cã nu am atâtea monedite.

De-a lungul parcului San Martin care aratã cam dezolant ajung la Cerro (deal la 1450 de m, oraşul fiind deja la 1200) şi stau la o coadã de vreo 50 de minute ca sã iau telefericul. În cabinã cu mine se urcã tatãl cu 2 copii: toţi au hainele murdare şi nu prea au dinţi. Dar mã întreabã de unde sunt, de când am venit, stau prea puţin clar pentru câte sunt de vãzut - îmi áspun ce sã mai vizitez, mã calmeazã cã nu, nu o sã cadã cabina circularã care se bãlãngãne la fiecare stâlp. Salta e imensã, ca o plãcintã de care s-a tras exagerat şi acoperã toatã valea.

De sus pre-cordillera se vede spectacular, în spate cordiliera Anzilor, doar nişte contururi desenate pe cer. Stau şi mã holbez la unica terasã sorbind un milkshake de cãpşuni bestial.

A doua zi mã scol cu noaptea în cap pentru excursia la Quebrada de Humahuaca (Pumamarca, Tilcara, Humahuaca, San Salvador de Jujuy – capitala Jujuy, statul de lângã Salta) declaratã sit Unesco. Ghidul Antonio nu se opreşte din vorbit: despre istorie, despre peisaj, despre capre şi România... E rotunjor ca o gogoaşã arsã şi e foarte convins cã le ştie pe toate, mãcar despre Salta şi Quebrada. Pasagerii care încep sã vorbeascã se trezesc cu vorba tãiatã şi nu prea recidiveazã. Peisajele sunt de vis, zici cã sunt fãcute în Photoshop ca şi culorile de pe „dealuri” (2000-3000m) cã munţii, fix în spate sunt de 6000 de m! La întoarcere Antonio ne face şi confesiuni cãci spune el, stând aşa numai pe drum nici nu prea are cu cine vorbi. Dupã 20 de ani de când l-a pãrãsit „fosta prima doamnã” i-a apãrut la uşã fiica pe care n-o vãzuse niciodatã şi care îi face viaţa un calvar comportându-se mai ceva decât o iubitã! Bietul om şi-a piedut libertatea de celibatar, amicii care n-au rezistat micei dictatoare puse pe scandal. Înduiãşãtoare povestirea tatãlui întârziat. Pe unde ne oprim e turistico madness, încerc sã fug de centre şi sã mã pierd pe cele cãteva strãzi ale sãtucelor (pueblitos) dar senzaţia acutã e de cãlãtori în timp – sãrãcie lucie dar asumatã ca atare. Peste tot mi se bagã sub nas tot felul de „produs de artizanat” care mare mirarea dacã nu sunt made in China.

A doua zi la muzeul privat de artã etnicã americanã Pajca, ghidul Diego este surescitat de orice vizitã şi-ţi vorbeşte într-un amestec de spaniolã, englezã şi francezã adicã repetã ce spune în cele 3! Îmi spune cã voi pleca transformatã, cã-mi va schimba viaţa ce vãd aici, cã mã va încânta! Muzeul are câteva prezentãri foarte interesante. În primul rând se face o paralelã între trecutul pre-columbian şi prezentul unor regiuni, ţãrile andine şi regiunea încã locuitã de mapuche (în Chile şi Argentina) şi deci vezi foarte interesanta continuitate. Apoi face o paralelã între reprezentãrile lui Iisus cu caracteristici indigene în diferite zone ale coloniei spaniole. Cei mai interesanţi sunt poate îngerii îmbrãcaţi cu veşminte spaniole şi care ţin în mâini arme şi pe care îi vãzusem şi într-o bisericã în turul din Quebrada. Se pare însã cã acest tip de reprezentare e prezentã pânã în Bolivia pe o linie desenatã pe hartã.

De pe marginea drumului (Salta – Buenos Aires, 1600 km, 20 de ore)

-        Comemorarea mãtuşii Fany scris mare de tot alb pe negru peste o coşmelie pe marginea drumului undeva unde nu e nimic altceva în jur.

-        Un porc murdar mâncând dintr-un sac

-        O fatã grãsuţã şi cu ochelari şi pãrul creţ creţ alergând fericitã cu un cãţeluş mic, negru şi foarte creţ.

-        Grãtarele în faţa curţii din oraşe – Tucuman, etc.

-        Nume de companii de bus: La veloz del norte (rapida din nord), Las malvinas argentinas SA.

-        Un tip care face pizza dintr-un camion în faţa unei benzinãrii

-        La ieşirea din Tucuman şirul nesfârşit de spãlãtori de maşini, câteva scaune, butoiae şi gãleţi, cei mai şmecheri au şi câteva cãrãmizi pe care se urcã botul maşinii ca pe o rampã.