Ziua de ieri a început cu un
poliţist care ieşea din perete(le unei case abandonate?) şi a continuat cu
vizita la fac (fundaţia de artã contemporanã) un colectiv auto-finanţat de artã
şi la muzeele de artã. Între ele dar şi în general, lungi cãlãtorii cu
autobuzul acompaniazã şederea la Montevideo ceea ce nu e aşa rãu cãci am vãzut
mare parte din oraş. Cel mai bun bus a fost cel de azi care m-a dus de la Cerro
(un deal unde era monumentul dispãruţilor) înconjurat de un cartier super sãrac
şi cam murdar dar plin de cãţei (cei mai simpatici erau 2 boxeri care aveau
tricouri cu buline!) pânã în partea cealaltã a oraşului la Pocitos, o plajã dar
şi un cartier cu blocuri mai noi şi parcã din alt film decât portul (centrul
vechi) şi centrul cu lume care face jogging şi mânãncã în oraş duminica la
prânz.
Pentru început trebuie sã retrag
ce am spus despre Buenos Aires cã e din alt timp şi cã totul e vechi.
Comparativ, Buenos Aires pare SUPER avansat şi super actual. În Montevideo
totul e vechi, dar absolut totul. Totul se reparã! Am vãzut foarte multe
magazine de reparaţii: de aragaze, frigidere, genţi şi pantofi. Majoritatea
maşinilor sunt vechi, dar vechi de tot: din anii 50 şi cele care sunt mai noi
sunt vai de capul lor. Parcã ar fi un muzeu al maşinuţelor vechi: broscuţe,
dubiţe wolswagen, Dacii biensur, Mini. Sunt deci şi multe garaje de reparaţii. În
plus sunt foarte multe cabine de fãcut chei în centru, peste tot.
Montevide-anul pierde mereu cheile? Eu
am vreo 5 ca sã intru în casã.
Arhitectura mai ales în centru e
superbã, atât de multe clãdiri Art Nouveau n-am mai vãzut nici mãcar în
Bruxelles. Strãzile par nesfârşite cu numere de la 1 la câteva mii.
Mersul cu autobuzul e relativ
scump (19 pesos şi 1 euro e 27) dar are şi avantaje: spectacol pentru toate
gusturile. Unul cântã sau mai precis urlã tango, altul rap (cu rozarii la gât),
pentru novatori e şi un tinerel cu un obiect neidentificat dar audiat şi în
Cordoba şi se pare inventat de un suedez…ieri am asistat şi la glumele unui nene
îmbrãcat în gaucho, cu mustaţa falsã şi pãlãrie cu papagal. Trebuie spus cã cei
care merg zilnic cu autobuzul respectiv îi cunosc pe artişti, lumea îi aplaudã
şi sunt amici şi cu şoferul şi cu cel care îţi ia banii pe bilet. Ca pe vremuri
şi la noi în tramvai sau autobuz aici e un nene care îţi ia monedele când te
urci şi care, dacã-l rogi (spre avantajul meu) îţi spune şi când îţi vine
staţia. Frapant peste tot aici e spiritul de colectivitate, de într-ajutorare
ca un act de normalitate. Pe mine m-au ajutat aproape toţi cei pe care i-am
rugat, iar alţii s-au oferit! Tipa la care stau şi-a mobilizat toţi amicii,
familia pentru cartea mea :)
E foarte frig peste tot, mai ales
înãuntru. Clãdirile vechi nu au încãlzire centralã pentru cã aici iarna nu e
frig…ah nu pe bune?! Cele 11 grade zici
cã sunt -5 când nu existã încãlzire. Horror. Peste tot sunt deci încãlzitoare
cu butelie ceea ce face ca aerul în încãperi sã aibã mereu o boare de gaz…În
acest frig de mori, în prima zi am vãzut în centrul vechi, adicã în port
într-una din piaţete o adunare de oameni cu tricouri cu Dr House care îşi
turnau în cap ouã, bere, fãinã, cola, orice. Celebrau faptul cã au ajuns
doctori. Am vãzut în zilele urmãtoare prin oraş pânze cu „Felicitãri noului
doctor Manuela/Miguel”.
Apoi e plin de mercerii şi de
magazine cu materiale. Am vãzut chiar o stradã numai cu aşa ceva. La teatru era
plin de „”pulovere fãcute”. Am vãzut fete tinere cercetând cu atenţie oferta de
la mercerie! Magazinele din centru zici cã sunt Cocorul anilor 80! E adevãrat
cã la mall n-am ajuns deşi acolo cicã e foarte cald…Moda pare un cuvânt strãin
în Montevideo unde foarte mulţi oameni se îmbracã în trening şi pantofi de
sport marca Nike cu o gecuţã de fâş…E normal sã mergi sã mânãnci la restaurant
îmbrãcat aşa. Mâncarea e şi ea o altã poveste şi în barurile/restaurantele
normale se bazeazã mai ales pe pizza (cu specific local), chivito (un fel de
hamburger dar mult mai bun) şi paste. În schimb acum îmi dau seama cât de multe
cafenele şi baruri sunt de fapt în Buenos Aires! Aici nu sunt aproape deloc şi
le simt lipsa…
Termosul la subraţ este
accesoriul obligatoriu iar în mânã este mate, o canã învelitã în lemn/piele şi
din care trag cu un fel de pai fãcut din metal. Astfel pe stradã, în bus sau în
bar mai îndeasã în mate, mai toarnã nişte apã fierbinte şi gata ceiuţul.
Prima impresie a fost cã am ajuns
undeva la ţarã, în provincie oricum – sentiment accentuat dupã de omniprezenţa
cãruţelor din oraş. Oarecum aşa cum simţeam când mergeam de la Paris la
Bruxelles :) Duminica totul e închis (în afarã de supermarket-uri) şi iarãşi te
simţi ca în mortul oraş Bruxelles :)
M-am întâlnit cu diverşi dar şi
cu artişti precum Clemente Padin, artist autodidact care a fost închis în
timpul dictaturii şi care e faimos pentur arta poştalã (arte correo) şi
performances. L-am vizitat în casuţa lui din Montevideo, pe o strãduţã pustie
cu multe case mici mici farã etaj şi cu doar câteva cãmãruţe. Fiind şi militant
comunist (ca marea parte a artiştilor latino-americani) a fost arestat şi
închis în 1977 dar ca urmare a mobilizãri
internaţionale dar mai ales spune el în urma telefonului dat de un senator
democrat american, i-a fost transformatã pedeapsa în arest la domiciliu pânã la
sfârşitul dictaturii. Putea fi vizitat dar nu putea pãrãsi casa în afarã de
sâmbãtã dupã-amiaza la ora 2. În fiecare sâmbãtã la ora 2 mergea la o
garnizoanã ca sã declare ce a fãcut în ultima sãptãmânã, cu cine a vorbit, ce a
fãcut. Spunea cã nu era singurul şi se întâlneau acolo în fiecare sâmbãtã şi
militarul îl întreba pãi şi ia zi Clemente ce mai faci? Cu cine te-ai mai vãzut!? Pare groaznic de absurd. Nu putea
pãrãsi casa dar o datã au vrut sã plece la mare cu nevasta şi s-a trezit cã în
localitatea unde mergeau îi aşteptau militarii care l-au închis pentru câteva
zile…cum aflaserã nu ştie. La sfârşitul dictaturii pentru a-şi recupera actele
de identitate (un fel de buletin şi paşaportul) l-au pus sã plãteascã „şederea
în închisoare”! adicã vreo 1500 de dolari dar neavându-i i-a plãtit ambasada
germanã care îi acordase o bursã…cât absurd încape în aceste vieţi.
Acum expune mai ales în
strãinãtate şi este recunoscut în ţara lui doar prin editarea în urmã cu nişte
ani a celui mai important catalog despre arta lui. M-a primit cu braţele
deschise şi m-a încãrcat de daruri (cãrţi, video, cataloage dar şi o operã a
lui, un poem vizual J
Muzeul memoriei era la mama
naibii, am fãcut o orã cu autobuzul. Într-un parc superb şi într-o vilã la fel
de frumoasã erau organizate cele 6 sãli dar muzeul mi s-a pãrut cã eşua în
sensul în care locul în sine era nepotrivit sau nemarcat de cele despre care
vorbea. În schimb ce mi-a plãcut era cã în sala despre democratizare erau aduşi
copii de la şcoalã. Aşezaţi pe jos întindeau de la unul la altul un ghem de aţã
şi ţeseau aceeaşi poveste: cum s-au cunoscut, de unde sunt (şcoalã, casã,
familie, etc). Monumentul dispãruţilor la care am fost azi e şi el foarte
departe şi într-o zonã destul de nasoalã. Toate memorialele de pânã acum par
plasate în locuri în care e greu de ajuns de parcã trebuie sã dovedeşti cã
vrei, ca vrei neapãrat sã afli despre. În schimb un loc marcat de o memorie a
suferinţei şi care e acum un loc decorativ este Espacio de arte contemporaneo
organizat în fosta închisoare de femei Miguelete. Am vãzut acolo lucrãri ale
unor artişti locali destul de interesante. Mai ales mi-au plãcut video-urile
lui Martin Sastre care avea şi un video cu Nadia a cãrei sãrituri o imita
sãrind în gol şi care scria în prezentare cã bunicul lui e român, nu ştiu dacã
e adevãrat, o sã-l întreb.
Muzeele de artã sunt o glumã.
Ieri la muzeul Blanes (pictorul naţional, un fel de Grigorescu sã zicem) eram
singura vizitatoare a celor 5 sãli din care 1 cu Blanes şi alta cu Figari (un
pictor al comunitãţii africane) iar la ieşire dispãruserã paznicii în schimb
mirosea a mâncare încãlzitã.
Ce conteazã cel mai mult însã
sunt oamenii care sunt geniali. Majoritatea oamenilor cunoscuţi sau simpli
necunoscuţi pe stradã, în baruri, librãrii, etc te ajutã imediat ba chiar fac
mai mult de atât de obicei şi asta cu un zâmbet. O fi ceva în aer, poate iau şi
eu un borcan şi duc acasã sã mai dregem atmosfera care s-a contaminat numai cu
„urã, las cã-ţi arãt eu ţie, ba pe-a mãtii, eşti prost chiar nu vezi!”
Şi mandarinele sunt dulci mi
amor? i-a zis doamna din faţa mea tânãrului care vinde fructe la „Carniceria”
adicã la magazinul cu de toate de la colţ unde atmosfera e super amicalã şi
lumea se întreabã de sãnãtate.
No comments:
Post a Comment