Saturday, July 13, 2013

La Paz: folclor, indieni şi protest. Revoluția socialistã parțialã si lupte de cholitas

La Paz, oraşul  în care îşi au sediul puterile statului deşi capitala constituționalã continuã sã fie Sucre, nu este foarte primitor sau încântãtor. La Paz a fost construitã într-o vale printre creste de peste 5.000 de m ale Anzilor. În vale (3.600 m) terenul nu e însã lin, clãdirile se cațãrã pe pante uneori la 70 de grade! şi oamenii urcã obosiți strãzile sau din contrã coboarã cu grijã ca sã nu se prãvãleascã.. Dupã o plimbare pe douã strãzi te simți epuizat şi vrei o pauzã. Centrul La Paz e deci înghesuit, cu trotuare micuțe ocupate pe deasupra ca niciunde pânã acum de vânzãtori ambulanți de „de toate”. În principal, de vânzãri se ocupã „cholitas” pe care le recunoşti uşor dupã port: au pe cap o pãlãrie englezeascã de gentleman, fuste (mai multe) umflate şi cu pliuri de toate culorile, pulovere de lânã groasã, iar pe deasupra câte un şal (adesea colorat). La Muzeul costumbrist aflu despre pacena (locuitoare a La Paz) care vroia sã fie elegantã şi la ținuta de mai sus avea şi ghete de piele cu şiret. Azi, multe din cholitas (de origine indigenã aymara sau quechua venite de la țarã adesea) poartã şi un şorț murdar şi au haine amestecate de toate culorile. Ele dau de fapt culoare oraşului.

Revoluția socialistã parțialã e în mers şi amicul Evo e peste tot!
Cum ajung la hotel dupã drumul de pominã de la Puno deja descris şi dau drumul la tv. Descopãr cã odatã cu sosirea mea în oraş, Bolivia e subiectul serii din cauza interdicției de a traversa spațiul aerian al Franței cãreia îi cade „victimã” preşedintele Evo Morales bãnuit cã l-ar avea pe Snowden la bord. Deja de la intrarea în La Paz îl vãzusem pe Evo peste tot: pe pereți îi stã numele scris, pe afişe zâmbeşte de lângã vreun proiect de anvergurã (Bolivia cambia, Evo cumple – Bolivia se schimbã, Evo se ține de cuvânt fiind sloganul privilegiat) precum telefericul care va lega oraşul „nou”, de sus - El Alto de valea supra-ocupatã. În talk-showurile serii se discutã înflãcãrat despre nedreptatea cauzatã ca pe vremea coloniei unui indio (neuitând cã Evo este primul preşedinte de origine indigenã ales în 2005 în condițiile în care populația indigenã este majoritarã dar foarte întârziatã politic cãpâtând nu numai reprezentare politicã dar şi dreptul de a vota foarte târziu 1952-64 şi din nou din 1982 când se instaureazã democrația).

Trebuie spus cã bolivienii întâlniți pânã acum (pacenos adica din La Paz) sunt mai degrabã dezagreabili, ori nu le plac turiştii, ori albii, nu ştiu exact. Sper sã-mi schimb impresiile în sãptãmânile ce urmeazã. Foarte diferiți deci de peruani care intrau în vorbã imediat şi erau simpatici! De abia acum realizez, prin comparație.

În Piața Murillo sunt cholitas cu şorțuri lungi şi lãlãi care vând gelatinã de culoare roşu aprins sau oranj cu frişcã pe deasupra pe care o scot din nişte cutii mari de plastic. Se plimbã printre cei care stau pe trepte vis-a-vis de palatul prezindențial acoperit cu schele şi un cearșaf mare alb pentru cã îl renoveazã. Congresul s-a renovat deja deşi contrastul e mare cu clãdirea de lângã care stã sã cadã. În piațã ca şi în Peru, se vinde porumb pentru a hrãni porumbeii dupã care intervin fotografii care îți propun o amintire de neuitat pe moment. Mulți nu rezistã. E plin de poliție (şi în muzee!) îmbrãcatã în kaki de zici sunt de la armatã. În jurul clãdirilor de guvern erau azi dimineațã domni şi doamne veniți din provincie şi, aşa cum am vãzut la  prânz în Cafe Alexander, astfel de inşi sunt şi în Parlament.

Intru în muzeul de artã din piața Murillo dar mi se spune cã sã mã grãbesc cã la 12.30 începe pauza! Pot sã revin dupã. Aşa descopãr o trãsãturã bolivianã: extrem de lunga pauzã de prânz: 12.30-15/15.30 în La Paz sau chiar pânã mai târziu în Santa Cruz…munca e epuizantã deci o siestã prelungitã nu stricã…pe mine mã încurcã tare aceastã chestie. De fapt nu prea respectã niciun program: încerc sã gãsesc o piesã de teatru iar internetul este ceva mult prea avansat pentru lumea culturalã localã. Mã afisez la fața locurilor dar fãrã prea mare succes cãci sunt chematã invariabil mai târziu când nu gãsesc nimic şi deci renunț. Galeriile de artã gasite pe internet sunt şi ele închise sau nu au deloc program afişat. Greu culturalmente în La Paz. Muzeul de artã contemporanã, o inițiativã privatã, este o colecție de kitsch groaznic cum n-am mai vãzut. Nu înțeleg confuzia între „artã contemporanã” şi scremetele picturale ale unor ratați…15 Bolivianos pe care îi regret (plus taxiul ca sã gãsesc mãrețul loc, 10). 1 Euro e cam 9.20 Bolivianos.

La Muzeul litoralului (pierdut) îndoctrinarea începea de la grãdinițã, împreunã cu mine vizitând mulți copii foarte mici (de vreo 3 ani?) care erau târâți de educatoare cu ajutorul unor hamuri comune de care se țineau micuții îmbrãcați în treninguri bleu ciel. Bolivia a pierdut ieşirea la oceanul Pacific în urma rãzboiului cu acelaşi nume (1879-83) la care au participat şi Chile şi Peru, Chile ieşind învingãtoare şi ocupându-le teritoriile deşertului Atacama pe care mai apoi (şi pânã azi) le exploateazã în numele propriei prosperitãții. Bolivia reclamã accesul la ocean, aceasta fiind principala traumã național(ist)ã, în ciuda pierderilor teritoriale pe care le-a suferit în favoarea tuturor vecinilor…Actualmente, la Haga se judecã dreptul Boliviei la mare şi drepturile peruano-chiliene în ceea ce priveşte frontiera maritimã. În ambele țãri, este principala temã de discuție (înaintea evodrameiavionistice). Muzeul era foarte mic şi prost organizat şi bineînțeles nu puteai face poze…plãtind 15 Bs în plus am putut poza curtea interioarã ?! Absurde reguli pe care angajații nu le chestionau biensur…

La muzeul etnofolcloric mi-au plãcut mult colecția de mãşti pe care le poartã în diferitele (nenumãratele ?) culturi locale şi colecția de obiecte de vestimentație din pene, nişte decorațiuni pentru cap impresionante. Parțial mai vãzusem utilizarea penelor în acest fel la Musee du Quai Branly la Paris dar nu atât de multe şi variate. Folclorismele ocupã viața cotidianã în La Paz: de la festivalul studențesc unde erau iarãşi nenumãrate standuri cu diverse culturi locale şi studenți/te costumate care mai de care de ar fi fãcut Cântarea României sã pãleascã la oamenii care împânzesc labirinticele şi în pantã strãzi din centru.

Am mai vãzut Muzeul revoluției (din 1952) când un partid, Mişcarea Național Revoluționarã a preluat guvernul pentru 12 ani şi a inițiat reforme majore: vot universal (pânã atunci votau doar 40.000), reformã agrarã, centralã sindicalã minierã unicã, națioanlizarea minelor, etc. I-a urmat un lung şir de dictatori militari pânã la revenirea la democrație în 1982. Muzeul numit şi monument arãta ca un mauzoleu (incluzând de altfel nişte eroi la subsol) situat fiind într-un parc cam cãzut în Miraflores; deschis în 1964 a fost imediat închis şi redeschis de abia în 1994. Era decorat cu picturi realist-socialiste ale celor 2 mari reprezentanți: Walter Solon Romero şi A. Pantoja. Nu cunoşteam acest acompaniament artistic al revoluției MNR aşa cã m-am bucurat. Paznicul, casier care mergea în cârje vãzându-mã interesatã (în comparație cu ceilalți 2 vizitatori din cartier) mi-a pus şi un dvd cu revoluția prezentat de Carlos Mesa, istoric dar şi fost preşedinte. Mi-a plãcut deşi am aflat şi aspecte mai horror: cum MNR a avut lagãre de concentrare şi a folosit tortura intens pentru a-şi impune reformele. Cu mine s-a mai uitat şi un domn care mai mult moțãia, trezindu-se pentru a zice mândru: Guevara, altul, nu Che, fost ministru MNR-ist.

Trecând pe lângã stadion, la întoarcere, taxiul a fost înghițit de manifestanții în verde fluorescent ai Movimiento Sin Medio (Mişcarea fãrã fricã ?!) a primarului La Paz care tocmai îşi deciseserã reprezentanții mi-a spus şoferul.

Am mai vãzut şi foarte micul Muzeu al coca, aflat chiar vis-a-vis de pensiunea bunicii (Posada de la Abuela): unde am aflat despre aspectele DOAR pozitive ale plantei care creşte şi în apropiere de La Paz şi care este omniprezentã în spațiul urban (de la suveniruri la meniurile cafenelelor, etc). Coca Cola, inventatã în 1886 a conținut pânã la Legea Harrison din 1914, cocainã! Acum conține doar coca J Coca Cola cumpãrã cantitãți impresionante de coca de la Peru şi Bolivia, 204 tone în 1995. Zicea şi de dra Aslan care a folosit cocaina artificialã (procaina) în diferite tratamente geriatrice.

O sã-mi fie dor de chelnerița amețitã de la Angel Colonial vis-a-vis de pensiunea mea care nu reuşea niciodatã sã ducã o comandã la masa potrivitã şi mereu te trezeai cu supã în loc de fripturã; dupã care zâmbea tâmp J

Diverse: casele în La Paz dar nu numai sunt majoritar nevãruite pentru cã astfel taxele sunt mai mici.

Pe microbuzele din oraş care conduc frenetic sunt tot felul de decorații dintre care spicuim: My Nissan is Fantastic; Al verme lloraras, al recordarme sufriras.

Lucha de cholitas
Duminicã seara am fost la lupte de cholitas sau lupte libere între femei şi bãrbați s-a dovedit. M-am gândit sã vãd „culoarea localã” dar am cam regretat cãci spectacolul era groaznic de kitschos şi de prost gust. Organizate în El Alto, luptele de cholitas erau o combinație de lupte soft (deşi unele aruncãri pe spate ale participanților te fãceau sã te doarã şi pe tine când auzeai bufnitura pe scândurile scenei) cu circ.

Spectatorii erau aşezați în aceastã salã de sport/halã pe nişte gradene de piatrã, în timp ce noi turiştii aveam privilegiul de a sta pe scaune de plastic roşii aproape de țarc, astfel încât pe lângã mine tot sãrea gardul care ne separa, un luptãtor cu chicã lungã de tot pe spate, supãrat de „performanța colegului Elvis”. Elvis wannabe purta doar bretele albe la compleul alb de latex care i se mula pe fese, având chica mai scurtã datã cu gel pe spate şi spre isteria unei fane agitate care curãța o mandarinã folositã apoi şi pentru a-i arunca cojile în cholitas luptãtoare care nu-i plãceau. Elvis țopãia frenetic, se urca pe corzi, urla, îşi mai dãdea una în piept, dar nu era prea rezistent la cãzãturile pe spate pe scânduri. Albul se purta la bãrbați, un alt personaj având pe al sãu costum cusutã pe fund o inimã. Cel mai isteric era însã un X man?mister X cu mascã, costumat şi el foarte elaborat pe albastru şi care urla la spectatori cã nu-l aplaudã, amenințându-i cu diferite semne obscene. De ãsta mi-a fost cam fricã. Aveau şi acompaniament: ori clauni, ori femei/bãrbați. Erau şi alte personaje: un militar se lupta cu un clovn superman spre hazul publicului cucerit de cel din urmã. Cholitas erau unele foarte dramatice, altele complet nelalocul lor precum una foarte bãtrânã, slabã şi aiurea. Fustele umflate ale cholitas odatã trântite la pãmânt lãsau sã se vadã jupoanele, etc, dupã ce se aruncau una pe alta în corzi, sau se dãrâmau exagerat de dramatic pe rând, pe spate. Adesea terminau luptele pe lângã țarc, doborându-se pe ciment şi mai terminator.

Ghida noastrã mi-a zis zis cã pe antrenorul lor îl chema ATLAS, acesta având peste 70 de ani şi intervenind şi acum în lupte. Pe unul din arbitri, poate chiar cel care a participat şi el la luptã cot la cot cu unul din concurenți, îl chema ATTILA.

Când publicul nu era de acord cu luptãtorii sau cu arbitrul jucãtor, arunca cu mâncare sau coji de mandarine în ei.

Chica foarte lungã pãrea sã fie semnul de distincție în aceastã lume exageratã.


Pe margine erau „snacks” incluse în turul nostru de la care eu m-am abținut, majoritatea pregãtite în nişte condiții de igienã „maximã” chiar la fața locului.

4 comments:

Anonymous said...

A mi tambien me llamó la atención el carácter de la gente en general, pero diría que más bien es amargura, no antipatía. La Guerra del Pacífico en realidad la ganaron los ingleses, en esa época el poder económico en Chile estaba en manos de ellos y ellos manejaban las cosas a su gusto. Por algo salió Chile vencedor en contra de ambos países (Perú y Bolivia), estaba financiado y tenía el apoyo de las compañías mineras de Inglaterra, que querían adueñarse de las minas y sobretodo del salitre, que en aquella época era como el oro. Y así fue...

Si tienes ganas de conocer algo sobre mujeres bolivianas, existe “Mujeres Creando”, un movimiento que agrupa a mujeres de todas las esferas sociales (campesinas, intelectuales, cholas, blancas, etc.), son miembro de la Asamblea Constituyente (pero muy críticas), participaron junto a las mujeres indígenas en la Guerra del Gas y la Guerra del Agua. Han llenado la ciudad de graffittis y han participado en exposiciones de arte en distintas ciudades de Europa. En su local en la Paz (tambien hay uno en Santa Cruz) puedes ir y ver videos gratis (por supuesto se les deja una contribución voluntaria), tomar un café o almorzar, ver libros y revistas, o conversar con las chicas. M. Vera

Anonymous said...

Calle 20 de Octubre # 2060
(entre Aspiazu y J.J. Pérez)

http://www.laprensa.com.bo/diario/entretendencias/cultura/20130323/media_recortes/2013/03/22/72488_gd.jpg

Unknown said...

Ya se Marcela Vera....pero no tengo tiempo, espacio o ganas de dar todos los detalle. Apreciere si no me darias lecciones.
Yo misma fotografie los graffitis de las Mujeres creando si te fijas en mi pagina Art and politics
Saludos

Anonymous said...

Super bien; disculpa entonces, no pensé nunca que lo tomabas como "lecciones" :-) No fue nunca la intención en todo caso. Pero ahora entiendo.