Impresii santiaguiune: de la Cat(e)rin la Juanita Perez

Majoritatea, nu numai în Chile nu-mi pot pronunţa numele şi-mi spun ori Caterin ori Catrin. La spãlãtoria din Santiago, doamna care-mi prelua hainele mi-a zis sã mi-l scriu singurã cã sigur nu e Juanita Perez, când am zis cum de şi-a dat seama, a zis cã dupã accent. Eu cred cã dupã mutrã. Imposibil sã trec neobservatã sau de-a locului aici (mai puţin în Buenos Aires cãci acolo sunt mult mai mulţi turişti).

Am fost la Muzeul pentru pace Villa Grimaldi, fost centru secret de detenţie şi torturã şi ale cãrei clãdiri au fost distruse de o companie apropiatã de CNI (Securitatea pinochetistã din a 2a etapã a regimului) în 1990 pentru a se construi pe acest spaţiu dintr-o zonã (în acea vreme) pustie, apartamente. Ca side note, Santiago trãieşte un boom al construcţiilor azi, peste tot apar blocuri imense de apartamente şi invitaţii de a vizita „apartamente model”. Villa Grimaldi, fost loc al protipendadei, apoi centru sinistru de torturã secret, a fost recuperat de asociaţiile de Drepturile Omului, iar acum locul a fost marcat cu semne ale fostelor încãperi de detenţie şi torturã. Pentru cã majoritatea timpului deţinuţii erau legaţi la ochi şi vedeau doar solul, însemnele sunt pe jos şi sunt din mozaic recuperat din ceramica foste vile, fost restaurant. Pe lângã vederea parţialã a solului deţinuţii simţeau mirosul grãdinii de trandafiri care sunt acompaniaţi acum de tije cu numele femeilor dispãrute. El ombu, copacul cu rãdãcini imense de care îi agãţau pe deţinuţi…este unul din puţinele însemne ale vechiului loc ce a rãmas. Ce mi s-a pãrut aiurea este cã locul e un parc frumos şi nu cred cã asta a fost intenţia; cred cã e un eşec al memorializãrii. E adevãrat cã se cheamã parc pentru pace, dar de exemplu muzeul memoriei din Asuncion (într-un fost centru de torturã aproape intact pãstrat) evocã mult mai direct apãsarea represiunii din acel loc (şi print-un re-enactment care e ceva cam mult…). La Villa Grimaldi poarta pe care intrau deţinuţii a fost închisã definitiv ca sã nu mai intre nicicând un om neliber pe acolo iar în faţa sa au construit limbi de pãmânt tapetate cu mozaic pentru a nu putea pãşi pe ele.

Am revizitat Museo de la Solidaridad Salvador Allende creat în timpul guvernului sãu (1970-3) şi a cãrei colecţii a fost formatã pe baza donaţiilor artiştilor înşişi care-şi arãtau astfel susţinerea pentru tipul de reforme iniţiate de acesta. De data asta l-am regãsit parcã mai sãrac. Clãdirea în sine are şi ea o memorie a dictaturii nu numai prin prisma exilului colecţiilor în timpul dictaturii pinochetiste, ci şi pentru cã aceastã clãdire a fost folositã de regim pentru interogatorii secrete – existã o camerã în acest sens pe care o poţi vizita.

Strada Republica pe care se aflã muzeul e ca un mall nesfârşit de universitãţi private, unele am crezut la prima vedere cã sunt bãnci sau companii private atât de tare m-au confuzat reclamele pe care şi le fac: miner de nu ştiu care (neuitând cât de important e mineritul în Chile), ortodont, o slujbã sigurã când termini. Şi rãspunsul celor care protesteazã pe pereţi:
 No + lucro! O altã moştenire a dictaturii şi care a provocat începând de anul trecut manifestaţii imense care par, pentru prima datã, sã punã în chestiune cu adevãrat modelul politic impus (negociat) dupã 1990.

De altfel când mã duceam la Villa Grimaldi: 28/8 PARO (imensa grevã naţionalã a educaţiei) a scris cu vopsea în 3 secunde pe geamul autobuzului 513 oprit în staţie în timp ce o tipã cu dinţii incredibil de albi şi ruj fucsia (extrem de popular în Santiago) cânta minunat. De altfel mi-e dor deja de cât de frumos cântau în autobuze diverşi şi diverse (mai ales canto popular dar şi altele).

Am vãzut douã piese de teatru. Prima, El Otro, piesã inspiratã de El infarto del alma al fotografei Paz Errazuriz cu un text de Diamela Eltit (una din cele mai interesante artiste/scriitoare chiliene) într-o fostã halã neîncâlzitã cu un decor aproape absent, in frig şi cu o temã provocatoare: dragostea într-un azil de nebuni, nu prea departe de realitate de altfel.

Cealaltã piesã, excelentã de aceastã datã: El taller (atelierul) la extrem de post-modernul centru cultural Gabriela Mistral despre care am mai scris. Piesa era despre atelierul organizat în propria casã de soţia agentului CIA Michael Townley (acuzat de diferite crime printre care cea a lui Letelier, fostul ambasador al lui Allende în Washington): suprarealistã, absurdã chiar, comedie horror. Excelent jucatã însã, ritmatã, fãrã falsuri, exagerarea fiind parte din poveste. Povestea era cea realã, a unor scriitori care se reuneau în acasa acestui agent dublu de naţionalitate americanã şi în al cãrui subsol au avut loc torturi. Nevasta lui îşi chema amicii scriitori şi discutau, beau, rãdeau, îşi comentau textele în timp ce în camerele alãturate alţii sufereau.

Apoi, am fost pentru a doua oarã în acest voiaj (prima datã în Recoleta din Buenos Aires lãudat de toatã lumea!) la un cimitir, la Cimitrul General pentru a vedea Monumentul Dispãruţilor despre care am şi scris într-un articol. Cimitirul pentru care m-am dat jos din metrou la staţia Cementerios! de pe linia galbenã are şi morminte pe etaje. Am vãzut nu numai monumentul dar şi mormântul Violetei Parra, chiar lângã. Pe Neruda l-au mutat recent în Isla Negra, ştiam imaginile înmormântarii sale din septembrie 1973, imediat dupã lovitura de stat când pentru prima datã oamenilor nu le-a fost fricã. Citeam însã în The Clinic cã nici moartea lui n-ar fi lipsitã de zone mari de umbrã.

Luni 27 august am fost în partea bogatã a oraşului în care am locuit dãţile trecute. Am aterizat deci în altã lume, la doar câteva cartiere mai încolo: Vitacura, care, alãturi de Las Condes, (şi în parte Providencia) sunt cele mai bogate cartiere ale Santiago. De ce? Cele mai mari galerii de artã contemporanã au aici sediile: Animal, Malborough, Isabel Aninat, Sala, Patricia Ready…Pe lângã galerii sunt bineînţeles companii strãine şi buticuri de lux. Nu are nicio legãturã cu Nunoa unde locuiesc eu şi care e de low middle class, eu stau într-o zonã cu blocuri mici cvasi-identice (gen Drumul Taberei dar cu mai puţinã verdeaţã).

Diverse:

Aglomeraţia din Santiago stricã orice chef. La metrou se fac cozi în faţa liniei galbene. Oamenii sunt cam nesimţiti adicã se urcã şi se posteazã în faţa uşii chair dacã ei coboarã la capãt, stau acolo proptiţi şi nu poţi trece de ei…se încearcã orice pentru educarea cetãţenilor dar degeaba…:abţibilduri şi afişe la metrou de tipul „cum sã ne urcãm, cum sã coborâm scãrile”, la orele de vârf când aştepţi vreo 3, 4 metrouri ca sã te poţi urca apar şi tipii în galben care fac ordine la urcare/coborâre.

Cât de drãguţi sunt oamenii: incredibil! Nu toţi e cert dar sunt aşa manifestãri spontane de ajutor, aud cã-l întrebi ceva pe şofer (şoferi care de obicei sunt extrem de nesuferiţi spre deosebire de cei din Uruguay care m-au dus şi pe gratis doar ca sã nu stau într-o zonã aiurea) şi el nu reacţioneazã şi îl ceartã dupã care îţi explicã ei ce şi cum…

Taxiurile colective, mergi cu mai mulţi şi deci mai ieftin. 

San Pedro de Atacama: dragoste la prima vedere

Ajung luni la prânz în San Pedro dupã un drum de 18 ore cu autocarul care o lãlãie pe drum într-un mare fel. Am pulover de lânã pe mine şi haina cu puf în mânã iar afarã sunt vreo 30 de grade; îmi târãsc cizmele deja albite pânã la hotel unde aflu cã trebuie sã plãtesc în dolari (cash) ca sã nu plãtesc tva-ul local…dã-i şi cautã casã de schimb sã le faci pe placul legii tâmpite: se holbeazã tot satul la mine îmbrãcatã ca pentru frigul nordului dar nu cel al deşertului.

Încã de pe drum, mã încântã deşertul. Când am deschis ochii, în jur nu era nimic doar un nesfârşit nisip gri. De fapt nu e nici un peisaj egal cu altul. Ce simfonie de culori, câtã linişte, ce senzaţie nemaiântâlnitã. Stânci de toate nuanţele de oranj, culoarea lutului, nisip gri, negru, Anzii în fundal, vulcanul Licancabur (aproape 6.000 m).

San Pedro de Atacama este un fel de Vamã în deşert deşi foarte turistic pe modelul facem orice pentru banii tãi, ştim cã ai mulţi şi tot ce vrei e sã scapi de ei. Mulţi veniţi ca turişti din Santiago şi rãmaşi pe aici, lucrând în vreun bar, vânzând nimicuri sau sandwich-uri homemade. Pe jos e nisip aşa cã orice ai avea în picioare în curând capãtã culoarea prafului şi casele sunt fãcute din lut; ca atare toate strãzile, în afara uliţei principale Caracoles, aratã cam la fel iar toate hotelurile, hostalurile aşişderea. Al meu e foarte drãguţ deşi mai mult probleme mi-a fãcut: cel mai tare a fost peruanul care m-a trezit în prima noapte la 5 spunându-mi senor aţi cerut sã fiţi trezit: NUUUU.

Oricum în San Pedro te trezeşti cu noaptea în cap cãci majoritatea excursiilor se fac devreme de tot (de asta la geyser-ele del Tatio n-am fost cãci trebuia plecat la 4!!!) ca sã te întorci când dogoreşte soarele. Temperaturile chiar sunt extreme şi te cam ameţesc (pe mine cel puţin). Te trezeşti şi pui pe tine tot ce ai, tremuri un pic, iar la prânz te topeşti şi nu ştii sub ce umbrã sã te ascunzi mai repede. La înãlţime, am fost numai peste 3500 şi cel mai înalt era la 4.800 de metri, e şi mai frig deşi soarele te arde conştiincios.

Am rãmas cu gura cãscatã nu în Valea lunii şi nici în Valea morţii despre care citisem şi pe care de-abia aşteptam sã le vad şi care m-au impresionat dar erau de aşteptat: deşert şi chiar şi o mare dunã pe care nu aveai voie sã pãşeşţi cãci stricai peisajul celorlalţi. Ce mi-a tãiat respiraţia deşi şi acum mi se pare cã arãta incredibil a fost vederea lagunelor altiplanice, Miscanti şi Menique. Un albastru incredibil înconjurat de o vegetaţie gãlbuie care am uitat cum se chema dar care creşte doar de la 3500 de m în sus şi apoi un şir de vulcani înzãpeziţi. Prin apropiere erau şi frumuşelele de vicunas (un fel de lame şi ele, sãlbatice de mare altitudine din al cãror pãr se fabricã cele mai fine şi scumpe fulare). Nu-mi mai venea sã-mi dezlipesc ochii de aceca imagine irealã, supranaturalã chiar. Dar am fãcut-o doar pentru a vedea şi cealaltã lagunã. La plecare mi-am sucit gâtul tot uitându-mã înapoi dorind sã întipãresc bine de tot în creier acele 2 imagini, sã mã asigur cã nu le pierd.

În primele excursii am avut un super ghid ceea ce a fãcut şi mai frumoasã descoperirea locurilor de vis: salarul Atacama unde de obicei vin sã mânãnce flamingos era cam pustiu marţi dimineaţã şi i-am zãrit doar de departe (ca şi pinguinii aveau altã treabã). Cel mai mult poate mi-a plãcut drumul spre lagune, câmpul brusc galben şi nu nisipiu şi creasta roz albastrã a vulcanului. În ultima zi în schimb, la salarul de Tara am avut un ghid care trãise 30 de ani în Germania şi era obsedat de aceastã dublã identitate şi de propria germanitate…noroc cu brazilienii super simpatici care mi-au dat şi haine + mãnuşi sã mã îmbrac cãci eu eram turista nepregãtitã de aventura dimineţii la 4.800 de m unde apa era îngheţatã!

San Pedro la prânz dormita iar lumea se mişca în reluare pe Caracoles unde toţi încearcã sã te agaţe – şi la propriu dar şi ca sã-ţi vândã ceva: o nouã excursie, un somon, un pisco sour (bãutura naţionalã). Satul are şi zone mai puţin atrãgãtoare şi mai sãrace în care gãseşti hostaluri şi case unde îţi închiriazã o cãmãruţã: culorile sunt aceleaşi peste tot şi senzaţia de „mai încet”, de alt ritm, de frumuseţe inalterabilã nu dispare.

La plecare, recepţionerul peruan venit sã viziteze un vãr şi rãmas (în timp ce vãrul a plecat imi spune el) mã întreabã la 6.30 am pe când aşteptam maşina pentru aeroportul din Calama, şi când mã întorc? Habar n-am dar îmi doresc tare de tot sã mã întorc cãci am stat prea puţin si e prea frumos

La Serena & Isla Damas

Când am ajuns la La Serena din nou parcã am ajuns la ţarã. Drumul nu a fost aşa draguţ, adicã peisajele da, dar în Chile, spre deosebire de Argentina autocarul vine şi pleacã cu întârziere şi nu recupereazã, ba dimpotrivã! Şi nici nu e aşa comod sau bun transportul.

În La Serena deja peisajul e altul: au feţe mult mai andine, cu ten mai închis şi pãr negru tuciuriu. Acum chiar cã nu pot trece deloc neobservatã, bine oricum e imposibil aici…

În prima searã am mâncat la un restaurant chinezesc doar cu numele. Dacã cei din La Serena mãnâncã numai acolo, n-au vreo şansã sã afle vreodatã ce e aia mâncare chinezeascã.

A doua searã am zis sã urmez sfatul unui localnic. La restaurantul Donde el gaton care pare de acum 147 de ani, nu e nimeni când intru! Chelnerul de 100 de ani se apropie încercând sã surâdã dar îi este şi lene şi silã. Îmi zice cã e mai bine aşa cã nu e aglomeraţie. În mijlocul restaurantului e grãtarul pe care un burtos cu mustaţã, el parillero, vine şi trânteşte hãlcile de carne. Mai peste jumãtate de orã când se mai animã locul, chelnerul a venit şi m-a întrebat la ureche, dacã m-am liniştit acum cã a venit lume, ha ha.

În prima zi în La Serena am fost în excursie de turişti la Isla Damas, Isla Choros şi Isla Gaviotas la care se ajunge cu bãrcuţa din Punta Choros, un sãtuc de pescari. Atracţia zilei trebuiau sã fie pinguinii Humboldt, din pãcate însã este sezonul lor de împerechere aşa cã nu prea erau prezenţi la mal ci pe cealaltã parte a insulei Choros. Isla Damas era frumoasã în sine dar atât. Cele mai frumoase mi s-au pãrut în aceastã zi (dar nu numai) drumurile. În primul rând drumul dinspre La Serena la Punta Choros. Prima parte pe autostradã ce urmãrea coasta şi am avut deci vederi impresionante ale oceanului. Apoi, am urcat dealurile şi am intrat pe un drum neasfaltat care hurducãia maşina. Ne-am întâlnit cu nişte guanaco (un tip de lamã), dar mai ales am vãzut zona sub-deşerticã, care m-a impresionat deja; chiar înainte de a vedea frumuseţile din deşertul Atacama care m-au marcat definitiv. Nisip dar şi plante de stepã, ce culori, nicio ţipenie de om cât vezi cu ochii.

Ghidul Hector urlã cãci nu are microfon şi eu ca de obicei stau în faţã lângã şofer, am oricum vederea cea mai bunã dar cu urechea stângã nu prea mai aud…Hector ne-a spus de vreo 5 ori cã La Serena a fost fundatã de 2 ori dupã ce a fost distrusã de populaţia indigenã supãratã pe spaniolii întemeietori.

Ajunşi în Punta Choros, punctul de plecare, surpriza neplãcutã a fost cã oceanul era foarte agitat şi un vânt tãios anula orice speranţã de a ieşi în larg cu bãrcuţa de pescar.
Dupã jumãtate de orã de socializat pe bãncuţã în faţa oceanului ne-am încercat norocul pe o altã plajã unde pescari desculţi (în timp ce erau cred 0 grade şi bãtea vântul de te îndoia) au pregãtit o barcã pentru noi aventurierii. Am pus pe noi vestele de salvare şi hopa sus în barcã. Ne-am acoperit cu un celofan jegos de guano şi am purces. Pescarul de lângã mine vorbeşte ceva incomprehensibil şi trage mai abitir celofanul peste noi ca sã nu ne ude valurile când ieşim în larg. Bãrcuţa parcã era montagne russe: hopa la fiecare val cãdeam de sus şi barcuţa fãcea: BUM, BUM, BUM. Toate muierile urlam la fiecare val! O sopranã pe bãncuţele din spate venitã cu familia ce o includea şi pe mama dar şi pe mãtuşa mi-a mãrturisit dupã cã ea de fricã urla aşa, iar doamnele în vârstã erau albe la faţa. Marinarul de lângã mine rânjea larg.

Duminicã înainte de a pleca spre nord am lãlãit-o prin centrul oraşului asistând la un maraton de 24 de ore de cueca în care cu mic, cu mare se zbânţuiau agitând batista din dotare în piaţa centralã (Plaza de armas bien sur).  Dupã ce m-am plictisit de cueca (care nu inoveazã foarte mult şi eu nu înţeleg cum disting ei melodiile!) am vizitat mândria oraşului: (nu, nu mall-ul la care am ajuns din greşealã şi am înţeles unde era tot oraşul!) muzeul Videla, fost preşedinte al Chile. Bineînţeles muzeul uitã sã menţioneze cã pe lângã cã Videla (cu nevasta Miti) a(u) fãcut din oraşul natal o mândire naţionalã a şi reprimat un pic comuniştii: în timpul preşedenţiei pleacã Neruda în exil pe cal (sau mãgar) şi traverseazã Anzii cãtre Argentina.

Dupã aprofundarea centrului care e mort în afara pieţei cu maratonul am luat micro spre plajã sã revãd oceanul. Imensa plaja leagã La Serena de oraşul din imediata apropiere Coquimbo (urâţel). Mânânc la o trattorie italianã (cicã) deşi paste ca lumea nu am reuşit sã gãsesc: în aceastã parte a lumii sunt mai degrabã sos cu paste, o baltã în care trântesc nişte fire de aluat.

Pe la 6 mã pregãtesc de plecare dar autobuzul pentru San Pedro se lasã aşteptat…

Valparaiso si impresii de pe drumul spre La Serena: viva stalin, surorile candidate si oceanul superb

Bus Santiago – Valparaiso: 1500 de pesos (3 euro) cam 150 de km.

Taxi de la autogarã la B&B în Valparaiso: 5000 de pesos ??

Am ajuns dupã 5 ani în frumosul şi foarte coloratul Valparaiso şi neamţul de la b&b (într-o casã de la 1890) mã îndreaptã spre mirador Artilleria (unde ajung cu ascensorul cu acelaşi nume şi unde mai fusesem). Dupã ce am mâncat în frumosul 4 vientos cu vedere la portul comercial, deambulez pe strãduţele de pe Cerro Alegre (dealul vesel) şi Cerro Concepcion care sunt lipite unul de altul şi unde se concentreazã turismul local, dar unde sunt şi multe picturi murale pe casele atât de colorate.

Joi am vizitat încã de dimineaţã casa din Valparaiso a lui Pablo Neruda numitã La Sebastiana şi care seamãnã cu cea din Santiago fiind tot întortocheatã, strâmtã (ca o barcã şi cu ferestre ca pe barcã), plinã de colecţiile lui (sticle care mai de care şi colorate cum îmi plac şi mie, pipe, etc). Ce mi-a plãcut a fost cã ghidul povestea cã don Pablo se trezea dimineaţa cu grija de a studia anunţurile de micã publicitate şi a identifica un nou obiect de colecţie. Spunea cã dacã îţi doreşti ceva nu se poate sã nu-l obţii şi când nu reuşea cu banii, recurgea la troc! Mi-a plãcut mult şi colţul Matildei din dormitorul lor cu o mãsuţã de toaletã micã, micã şi un dulap tapetat cu picturi cu femei chineze. Pereţii erau albastru ciel. Vederea din dormitor a portului era încântãtoare. Cea mai frumoasã vedere mi s-a pãrut însã cea din birou. Stãtea acolo încã de dimineaţã devreme şi aparent studia fiecare cãsuţã, grãdinã, etc. Asta am fãcut şi eu şi înţeleg cum te putea pasiona aceastã activitate datã fiind diversitatea peisajului şi amploarea vederii. La primul etaj Neruda avea un fotoliu preferat pe nume La Nube (norul) pe care-l adora şi pe care stãtea sã priveascã cerul şi pe care scria cu cerneala lui mereu verde. Foarte frumos.

Doamnele de la intrarea în casã comentau, cât studiam eu panourile despre viaţa lui, cât de sexy e nu ştiu (din pãcate) un actor de telenovele pe care una dintre ele, o doamnã tunsã bãieţeşte (ca atâtea doamne dupã vreo 40 şi un pic de ani) şi cu un semi-permanent îl reperase în mai multe seriale şi îl descria şi colegelor.

Dupã ce am vãzut şi cam dezamãgitorul muzeu în aer liber format din picturi murale (1969-1990) ale unor celebri pictori precum Jose Balmes, Roser Bru, Nemesio Antunez dar cam corojite şi scrise pe deasupra de mai tineri doritori de faimã care-şi testeazã cariocile cu un mic tag, m-am plimbat alene prin oraşul de jos (pe un zid scria de altfel cu carioca: Viva Stalin – eu nu ştiu ce sã mai zic la aşa fazã). Aşa am dat nas în nas cu un marş al studenţilor nemulţumiţi urmãriţi cã nu pot zice acompaniaţi îndeaproape! de jandarmi (scutieri adicã). Când se înteţise atmosfera au apãrut infamele maşini (guanaco şi zorrillo, unul care scuipã apã şi altul gaz lacrimogen), iar manifestanţii au traversat încetişor şi s-au întors în faţa universitãţii unde au continuat sã urle. Foarte proastã impresie lasã aceşti jandarmi, mai ales acum dupã ce am citit în The Clinic (un sãptãmânal de tipul Academia Caţavencu, de stânga însã, numit dupã locul în care a fost ţinut în Londra în arest Pinochet) despre abuzurile lor. Tot în acest The Clinic am citit şi despre revolta liceenilor, mult mai radicalã decât cea a studenţilor (ei fiind de fapt primii, în 2006 vezi şi documentarul despre la revolucion pinguina – revoluţia pinguinilor, care s-au revoltat împotriva sistemului educaţional lãsat moştenire de dictaturã) şi despre şefa lor, o tânãrã de 18 ani care ştie foarte bine pe ce lume e deşi ideologic nu s-a hotârât precum colegii ei dacã sã fie marxistã, troţkistã, etc…şi care vorbea despre opresiunea muncitorilor (trabajadores), despre liceeni care trebuie sã munceascã (în callcenters…ca la Bucureşti) pentru a-şi plãti şcoala. Foarte interesant dar atât de strãin. Meritã totuşi semnalat forţa mişcãrii de protest mai ales confruntatã cu lamentaţiile româneşti, plângerea de milã, acuzele „ba tu eşti prost” şi în general apatia completã (mobilizatã şi de hyperconsumismul încã atãt de la modã în frumoasa Românie) atunci când nu este înlocuitã de „haisãscriempancartefrumoaseşisãnepozãmcuelepefeisbuc”.

Cel mai mult mi-a plãcut însã la Parque cultural de Valparaiso (ex-carcel/închisoare) unde, o fostã închisoare (1906/7-1999) a fost inauguratã anul acesta ca un centru cultural cu ateliere de artişti (dans, teatru, muzicã) cu noi spaţii de expoziţii, conferinţe şi o salã mare de cinema (unde rulau acum filme documentare latino). Portarul/paznicul care fusese în România şi pe vremea lui Allende dar şi recent în anii 2000 ca sã ia tractoare m-a lãsat sã arunc o privire în fosta clãdire a închisorii care pãstreazã pereţii originali şi pe care se pot vedea încã desene, poze cu femei dar şi o hârtie A4 pe care cineva a scris: aici s-a torturat. Clãdirea nouã din beton curat era foarte interesantã şi versatilã şi se potrivea cu La Polvorona (clãdirea din mijloc construitã de spanioli la sfârşitul coloniei în 1807-8 pentru a apãra portul de englezi).

Altele:

În oraş sunt multe sãli de jocuri în care e mereu cineva care-şi încearcã norocul adicã îşi pierde banii şi timpul.

În general mi s-a pãrut mult mai puţin dezvoltat oraşul şi mult mai comparabil cu Argentina, etc. Vina del Mar (la doar câţiva km mai încolo şi staţiune preferatã la mare a santiaguinilor) pãrea, cel puţin în centru, mai apropiatã de Santiago (bogat) cu blocuri multe şi înalte (în general pare sã fie un boom al construcţiilor mai ales sub formã de blocuri urâţele şi foarte înalte).

La B&B pe lângã Oliver neamţul erau şi turişti europeni aşa cã am reintrat în contact cu „la froideur de chacun aux siennes” care în comparaţie cu spiritul acestor tãrâmuri îmi displace…nemţoaica de azi dimineaţã care deşi stãtuse în Chile 6 ani pentru a preda germanã într-o şcoalã germanã vorbea o spaniolã groaznicã (acum înţeleg de ce-mi zice toatã lumea cã eu vorbesc perfect!! haha) era parcã stereotipicã: comentând noi societatea chilianã îmi spune ea (care era legãtura nu se ştie) cã o elevã a ei i-a spus cã hobby-ul ei sunt cumpãrãturile! Dupã care a adãugat: era turcoaicã. Adicã pãrinţii. Cã ea s-a nãscut în Germania. Dar ei trãiesc închişi, şţii. Zic, nu nu ştiu (vroiam sã o enervez cred :) Pãi ştii ei cu islamul. Zic, ah da, pãi Turcia e ţarã laicã. Nu înţelegea. Si zic eu credeam cã existã chiar un segment germano-turc cu alte valori, nici, nici. S-a cam strâmbat. Am trecut la pinguini. Olandezii nici mãcar n-au schimbat de la olandezã la ceva mai comestibil :)

Pe drum (Valparaiso-La Serena): candidatul Raul Fuhrer şi cele 2 surori (?) Reginato din Vina del Mar (una pentru primãrie, una consilier). Pe multe autobuze pe aici e şi Michelle Bachelet, fosta preşedintã care beneficiazã încã de o încredere de peste 70% (un fel de garantat Vanghelie :))

Arica: 1844 de km! un reminder cât de lungã e ţãrişoara asta.

În dreapta: câmp şi cactuşi, în stânga malul stâncos şi din când în când oceanul! Valuri înspumate şi un albastru intens. Superb.

Santiago: primele impresii

Prima impresie venind de la aeroport este cã totul este mult mai modern ca în urmã cu 5 ani când am fost ultima oarã aici. Comparaţia cu ţãrile vizitate anterior cade, mai degrabã se face cu Europa deşi e o modernizare de suprafaţã sau nu completã. De exemplu, duminicã pe lângã Gara centralã (actualmente mai mult autogarã) un nene trãgea 2 mãgari pe stradã luându-i faţa unui taximetrist, iar în Plaza de armas (inima oraşului colonial) dormitau diverşi tipi şi tipe destul de ponosiţi; iar printre ei urlau şi se schimonoseau tot felul de evanghelişti.

Santiago este dominat ce-i drept de malluri dupã malluri: la mine în cartier, Nunoa, în loc de supermarket am un mall Jumbo! e groaznic, în fiecare zi mã duc ca sã cumpãr una alta. Plus cã e a patra ţarã, a patra monedã: nu mai înţeleg nimic dar totul mi se pare super scump aici!

Primul şoc cultural a avut loc în prima searã. Caut fãrã succes lapte proaspãt. Decid sã întreb, lângã raionul de lapte „de lungã duratã”. Domnul care punea cutiile, se uitã la mine şi nu înţelege ce-i spun. Lapte proaspãt? Cum vine asta? Se freacã în creştetul capului, pleacã sã îmi rezolve problema şi vine fãrã rãspuns. Mã duce la sugestii şi reclamaţii unde la microfon e chemat un specialist: toţi cei prezenţi se pronunţã – n-au auzit de lapte proaspãt! Plec înainte sã vinã specialistul, oamenii ãştia bagã în ei conservanţi pe bandã rulantã.

Impresionant Centrul de artã Gabriela Mistral în fosta clãdire Diego Portales construitã în timpul guvernãrii Allende pentru un scop artistic/cultural şi apoi transformatã de regimul Pinochet în Ministerul de interne…brusc zici cã sunt la Beaubourg: stil post-industrial, artã contemporanã, teatre, muzicã şi dans, plus o librãrie cu multe cãrţi multdorite deşi atât de scumpe!

Intrarea la Centrul cultural La Moneda, alt centru de artã/contemporanã sub palatul prezidenţial e 5.000 de pesos adicã vreo 10 euro, dublu cât pentru un chilian. Pãi e corect mãi companeros? Azi m-am dus devreme la bibliotecã şi am zis sã profit de dimineţile gratis dar mi s-a explicat cã e doar pentru chilieni. Vivat turismul nenicã…

Muzeul memoriei e impresionant: hyper contemporan dar distant, rece, cu paznici care-ţi urmãresc fiecare respiraţie ceea ce face asocierea cam deranjantã (represiunea şi urmãrirea ãstora). Nu pot face poze în interior, trebuie sã obţin un permis special – pãi credeam cã ideea e sã faci cunoscute cele prezentate unui numãr cât mai mare. Sinistre evocãrile femeilor torturate, îmi amintesc cã şi atunci când scriam la tezã evocãrile torturii mã terminau de fiecare datã şi nu puteam sã continui sã citesc. De la librãrie mi-am cumpãrat catalogul unei expoziţii ce tocmai s-a terminat (ca toate cele interesante, fix înainte sã vin eu!) al lui Gonzalo Diaz, articulatã în jurul masacrului de la Lonquen şi care volum are coperţile acoperite cu şmirghel, sinistrã atingerea.

Tipa la care stau e profã de arte şi a stat înainte de optzecişinouã în rdg aşa cã e cam apologeticã în ceea ce priveşte experienţa socialistã…ce naiba sã mai zic? Dupã ce o tipã în Uruguay m-a întrebat dacã ai mei erau comunişti, de parcã era ceva bun. La ei, orice om care se respectã e de stânga dacã nu chiar comunist de-a dreptul. Ieri în Barrio Bellavista am luat prânzul într-un bar columbian, La casa en el aire plin de însemne stângiste şi unde am citit ziarul Cetãţeanul care începea cu interviul şefului logiei masone, fost rector al Universidad de Chile (cred) şi care vorbea despre necesitatea rescrierii constituţiei (rãmase de la Pinochet şi amendatã doar). Dupã care erau tot felul de articole despre modelul ecuadorian, etc Senzaţia e cã nu prea e relevant aici modelul est-european şi eşecurile comunismului în general…trist şi greu de argumentat când nu existã informaţii. În Uruguay colectivul de profesori cu care m-am întâlnit îmi vorbeau încã în termeni pozitivi de Ceauşescu şi disidenţa lui în raport cu sovieticii…iar tipa care studia şţiinţe politice îmi spunea cã ei nu învaţã nimic despre Europa de est cãci nu are cine sã le predea şi existã şi o reticenţã a profesorilor. Naşpa frate.

În casa în care stau e aşa frig încât dimineaţa dacã e soare, se încãlzeşte deschizând geamurile. Şi totuşi, de la geam printre frunzele palmierului se vede cordiliera Anzilor, dacã nu e ceaţã.

Data trecutã se inaugura Transantiago, sistemul modernizat de transport în comun şi erau cozi şi crize de nervi şi disperare cã dispar autobuzele stil Havana. Acum gonesc ca nebunele autobuzele şi nu stai mai mult de 5 minute în staţie. În toatã modernizarea asta subzistã semne ale vechiului: vânzãtorii de nimicuri (bomboane, cd-uri cu cuenca, dans tradiţional) şi artiştii (ca tipul care cânta fenomenal azi în 508) dar acum au un permis (ca la Paris cântãreţii din pasajele de metrou). Sunt şi mulţi cerşetori orbi, n-am vãzut dacã au permis…Acum vreun an am vãzut un documentar despre drama acestor oameni care-şi câştigã existenţa aşa şi odatã cu Transantiago pierdeau orice şansã. Azi din cauza lui transantiago care nu are numerele autobuzelor sau orare în staţii aşa cum la metrou nu au hãrţi şi nu afişeazã staţiile pânã nu ajungi pe peron (prea târziu) şi îşi mai şi schimbã staţiile seara, era sã pierd piesa de teatru…

M-am reîntors în barrio (cartierul) Bellavista, separat de restul oraşului de râul Mapocho şi unde mi-a plãcut cel mai mult dãţile trecute. E parcã un muzeu în aer liber: case colorate care mai de care şi desenate pe deasupra de artiştii zonei. Cartierul, în zona centralã, în jurul Patio Bellavista, e prea turistic pentru mine. Am revãzut La Chascona, una din casele lui Neruda pe dinafarã cãci n-am avut rãbdare sau chef sã aştept o vizitã ghidatã şi deja experimentatã data trecutã deşi e frumos cum de la el din sufragerie se vãd Anzii. Am urcat de data asta şi pe Cerro (dealul) San Cristobal dominat de o statuie imensã a Fecioarei Maria şi unde, în vârf auzi o slujbã sau oricum un discurs religios rostit de un nene cam plictistit. Turiştii de o zi se pozeazã cu tot ce apucã. Se urcã, cu un funicular de metal ca la Valparaiso şi care e plin de turişti brazilieni care mã dau dintr-o parte în alta ca sã vadã şi sã pozeze tot ce mişcã!

Traversez înapoi rãul şi parcul Forestal pânãla Muzeul de artã care e plin de kitsch! Ajutor! Douã expoziţii temporare dubioase şi o a treia cu comuniunea ştiinţei (internetul) cu arta din care n-am înţeles nimic…iar cel de artã contemporanã e închis pentru a amenaja noua expoziţie. Nu prea am noroc de expoziţii de data asta.

Imagini:

Tipul care aruncã flãcãri la stop, alţii fac giumbuşlucuri, cântã, danseazã.

Chilienii au rãmas la fel de pupãcioşi, e cred o boalã naţionalã. Cei 2 din staţia Estacion central legaţi doar de acelaşi fir care intra în telefon şi de care erau legate cãştile în care ascultau muzicã (foarte comun sã-i vezi mergând pe stradã ascultând aşa). În rest priveau în direcţii diferite şi-şi erau strãini.

Cãţeii strãzii sunt privilegiaţi: când nu dorm pe bãnci, au coteţe organizate în parcuri. Pe dealul San Cristobal era un cocker orb ce era îngrijit de cei de la biserica de acolo şi care avea 17 ani pe nume Max, cu blãniţa mai albicioasã decât a lui Daisy a mea, s-a frecat de piciorul meu cum fãcea şi ea drãguţa…

Ieri, în centru: bãtaie pe umbrele gratis verzi în timp ce eu ies din Polar cu o umbrelã roz de te dor dinţii (era la promoţie) cãci azi şi mâine plouã şi pe-a mea am uitat-o într-un taxi la Buenos Aires…

Pe stradã fete punkiste vând sandwich-uri home-made sau sushi din cutie frigorificã: se striga avem suci, avem suci, suci avem.

Iguacu/Iguazu

Ţi se spune, dar nu prea crezi! La garganta del diablo (gâtlejul diavolului) e însã superb/ã, mai ales dinspre partea argentinianã unde te lasã sã te apropii foarte mult. E poate cel mai frumos loc vãzut de mine pânã acum, m-am întrebat care era cel dinainte şi n-am gãsit…Cantitatea de apã e impresionantã, vuietul, picurii de apã care pe nesimţite te fac fleaşcã. Valurile de spumã care te lovesc peste faţã, curcubeul care se stinge doar pentru a lãsa loc altuia şi aşa la nesfârşit…la alegria permanente.

Ce e şi mai frumos e cã descoperi totul gradual, în etape şi nu vezi cea mai impresionantã privelişte (de ambele pãrţi) decât atunci când eşti foarte aproape. Prima vedere a cascadei(delor) din Brazilia e de foarte departe: o cãdere mare de apã, apoi apare la stânga o a doua: ritmul de wow creşte mereu! În Brazilia unde am fost în prima zi plimbarea se face de-a lungul cascadelor prin pãdure unde apar animale înfometate (nişte ratoni şi maimuţe plus un pãsãret cam invizibil) şi e plin, plin de fluturi care mai de care mai împodobiţi. Când ajungi, în Brazilia, aproape de Garganta del diablo, e o pasarelã şi la intrare se vând pelerine: japonezii îşi iau, alţii sunt îmbrãcaţi cu haine de fâş. Eu îmi strâng geanta în braţe şi mã umezesc gradual: la faţã, la pãr care se încreţeşte; la sfârşit sunt fleaşcã dar sentimentul e plãcut, mai ales când vin valurile de spumã care urcã, urcã şi mori de râs :) Nu mã mai dau dusã din faţa priveliştii incredibile. Un argentinian se plânge cã în toate pozele îi iese spatele meu albastru, în loc sã zicã merci :) Nu-şi ia timp deloc sã priveascã minunãţia ci îi organizeazã pe ai lui în tot felul de forme.

La sfârşit în Brazilia iau prânzul uitându-mã vis-a-vis în zare la partea argentinianã unde fluturã steagul alb-albastru, nebãnuind ce minunãţie de vedere ascund ei acolo şi având în faţa ochilor apa calmã care se grãbeşte spre cãderile spectaculoase, cuceritoare, magice, ah rãmân fãrã superlative.

Foz do Iguacu în care am ajuns cu un autocar de noapte din Asuncion (emoţii peste emoţii la cele 2 graniţe, etc) e un orãşel mic şi liniştit: imagini disparate, fetiţa care îşi face temele la terasã noaptea, oamenii reclamã care umplu oraşul şi care mişcã steaguri cu însemne politice…barul unde am mâncat şi telenovela urmãritã în alternanţã cu meciul.

La TV rock creştin, Dallas o nouã serie!! vreo 4 canale politice (Senat, Camera, Congresul statului şi un canal de telejustiţie à l’américaine), oricum nu pot urmãri cãci înţeleg doar pe jumãtate ce spun. Brazilia trebuie exploratã clar! Dacã n-ar fi problema limbii probabil cã mi-ar plãcea şi mai mult, dar aşa e dificil sã mã fac înţeleasã deşi majoritatea înţeleg spaniolã şi-mi şi rãspund în spaniolã. Eu însã nu pot spune nimic în portughezã: în afarã de tudu bei (totu-i bine) şi obrigado (mulţumesc).

A doua zi iau 2, de fapt 3 autobuze pentru a ajunge în Puerto Iguazu în Argentina. 3 autobuze pentru cã primul nu te aşteaptã la graniţa brazilianã ca sã ţi ştampileze paşaportul: eu şi ceilalţi turişti luãm un alt bus şi plãtim deci un alt bilet. În autobuz am cunoscut o foarte simpaticã franţuzoaicã, cu care am vizitat parcul naţional argentinian, ea venise dinspre Sau Paulo şi nu vorbea o boabã de spaniolã. Partea argentinianã este mult mai vastã şi este mai degrabã un parc foarte extins şi cu multe atracţii. Christine s-a dat cu barca, care ajungea pânã sub cascadã şi ca atare a venit de acolo super fleaşcã, eu neavând haine de schimb şi plecând seara la drum am zis nu. Ei nu-i pãsa, cã doar o datã vii, nu? Eu am zis cã revin clar. M-am întreţinut cu dl de la bãrci care mi-a zis cã el deşi vorbeşte Guarani n-ar merge în Paraguay! M-a sfãtuit cum sã-mi ţin banii, in mai multe locuri, sã n-am nimic ostentativ la mine şi pe scurt, sã plec naibii mai repede din Paraguay. Christine m-a învãţat însã  despre accesoriul necesar oricãrui turist panicat sau pãţit dupã caz: burtierã unde pui tot şi care se poartãpe piele ca un brãu de slãbit :-)

Ce frumos era însã totul: vederea perdelei de spumã, sunetul tumultuos, valurile de neoprit şi impetuoase. Spaima mersului pe pasarela de 1 km pânã la Garganta într-un peisaj de deltã. Micile cascade de pânã la marea cãdere, vegetaţia nebunã şi încurcatã, labirintul de poteci din junglã, pãsãretul, animãluţele. Ploaia de aburi şi picurii aduşi de vânt care te fãceau sã mori de râs şi fleşcãiau toate aparatele. Mult mai impresionantã apropierea din partea argentinianã decât imaginea de departe a brazilienilor: ideal ar fi sã facã un pod peste şi sã fie un parc comun, ce atâtea naţionalisme tovarãşi. Oricum locul acestei triple frontiere (rezultat în urma Rãzboiului Triplei Alianţe împotriva Paraguay-ului care a rãmãs şi fãrã Iguazu şi fãrã o bucatã din ţãrişoarã) este fascinant, atâtea amestecuri pe lângã hoardele de turişti bezmetici.

Dacã te plimbi ca mine în aceste 2 zile ca bãrbat eşti aventurier, curajos, etc. Ca femeie eşti dubioasã clar! E sigur ceva în neregulã la mijloc. Simt cã mã cuprinde feminismul în aceste tãrâmuri strãine. În Argentina erau cel puţin şocaţi de faptul cã eu cinam singurã: mã întrebau singurã? Singurã, singurã? Dupã care strângeau tacticos celelalte tacâmuri. Obsesie, nene.

Asuncion - prime impresii proaste dar si taximetristi care se uita la telenovele coreene

Prima impresie e cã am ajuns la tara si ca nu inteleg nimic din Guarani. Moda dateaza din anii 90: cat mai mulat orice gabarit ai detine, par lung de tot, tocuri inalte cat mai inalte, bucle. Magazine tip Cocor domina strada Palma (un fel de Lipscani) dar care a dat si verbul palmear, adica a freca menta pe...

Peisaj semi-tropical, mult mai aproape de Cuba (cãldura, autobuzele, plantele dar nu şi oamenii) decât de ţãrile vecine de la sud. Apoi mi-au furat portofelul în colectivo şi mã simt oribil, mi-e fricã sã mai ies şi sã fac ceva…i-am întrebat pe unii în staţie dacã e direcţia bunã pentru centru şi mi-au zis da, da. Au vãzut autobuzul şi m-au înghesuit la intrarea în bus…erau în cârdãşie cu şoferul care n-a vrut sa opreasca din prima ci de-abia dupa o cuadra. Nu i-am mai putut prinde bineînţeles, dar m-am simţit când alergam atât de incapabilã şi de departe. Dacã mi se întâmpla acasã nu aş fi reactionat asa dar am pierdut aproape 200 de euro plus cã nu ştiam ce sã fac sã ajung acasã.

Dar au fost şi mulţi oameni drãguţi: un tip a sunat poliţia, o doamnã a stat cu mine şi mi-a vorbit, i-a întrebat şi pe ceilalţi şi avea bani pregãtiţi sã-mi dea pentru bus. Tipul de la supermarket mi-a adus o sticlã de apã. Poliţia a debarcat în trombã dar n-a fãcut de fapt nimic…m-au învârtit cu jeep-ul lor pe strãzile de primprejur de-gea-ba! Cãci hoţii fugiserã logic şi eu am ameţit şi mai tare. Dupã care m-au dus la secţie unde un poliţist cu un neuron şi ãla ameţit de cãldurã m-a ţinut vreo jumãtate de orã întrebându-mã aceleşi chestii de 14 ori şi fãrã vreun rezultat garantat. Am sunat şi la ambasadã dar pauzã, nu a rãspuns nimeni…Poliţistul care mã recuperase de la benzinãria (de lângã staţia lui 28 cu pricina) mi-a dat şi 6000 de guarani din care mi-am luat bilet de autobuz (2300) şi de 3000 mi-am luat nişte biscuiţi sãraţi care au fost cina….cãci seara toate casele de schimb sunt închise. Mã culc devreme şi mãnânc la micul dejun.

Subdezvoltare cam asta îmi vine în minte mereu: centrul vechi gol serile şi în week-end. Toatã lumea e la mall. Aproape cã nu e nimeni pe stradã: majoritaea merg cu maşina sau cu autobuzele care aratã precum cele din Cuba. De fapt de când am venit mi se pare cã tot ce vãd aici seamãnã mai mult cu Havana decât cu Buenos Aires sau Montevideo. O fi şi cãldura de vinã dar nu e doar asta: e sãrãcie mare şi în acelaşi timp dacã intri într-un mall nu-ţi mai dai seama de asta. În mall e plin de tipi şi tipe care vor sã epateze: scot un Iphone şi dupã şi Blackberry, ce mai ca la noi la mall! Nu doar la asta semãnãm: şi ei sunt într-o crizã politicã, preşedintele Lugo (un fost episcop care a avut mai multe procese de paternitate) dar şi primul preşedinte ne-Colorado (principalul partid politic dominant şi în timpul dictaturii lui Stroessner 1954-89 dar si dupa, pana in 2008, era sa zic ca la noi :) a fost suspendat de Senat (cu puţin timp înainte ca Bãsescu sã pãţeascã acelaşi lucru) în cazul lui exista o clauzã constituţionalã care a fost grãbitã şi toate astea pentru un masacru al poliţiei în care vina preşedintelui nu a fost stabilitã. Deci Paraguayul se pregãteşte de alegeri prezidenţiale în 2013. Pe toate zidurile sunt referinţe la aceste evenimente: contra Franco (preşedintele senatului numit golpista adicã, cel care a dat lovitura de stat pentru cã aşa se considerã grãbirea destituirii lui Lugo care pierduse mare parte din susţinerea politicã), contra Lugo dar şi contra politicienilor.

Cultural pânã acum mi se pare cã stã cam prost Asuncion. Sunt vreo 2 muzee de arte vizuale. Am vãzut doar unul celãlãlt având un orar imposibil de corelat cu criza banilor în care încã mã aflam pânã azi dimineaţã. Museo del Barro, la care am fost înainte sã-mi fure portofelul e un muzeu micuţ dar foarte interesant. E o combinaţie între arte populare (artizani care încã trãiesc) şi artã indigenã din Americi plus artã contemporanã. Trecerile între sãli sunt bruşte: de la oale de acum 500 de ani la desene de acum 2 ani dar nu o resimţi ca atare – e vorba tot de expresii artistice. Celãlalt muzeu de arte vizuale a fost inaugurat în acest nou sediu acum 1 an în vremea guvernãrii lui Lugo dar din pãcate încã nu l-am vizitat. În afarã de asta s-ar pãrea cã ar exista o galerie de artã contemporanã iarãşi cu orar doar seara. Şi cam atât.

Am tot cãutat sã vãd ce filme şi piese de teatru pot vedea. În centru un existã niciun cinematograf aşa cã totul se desfãşoarã la mall. Era impresionantã coada la film azi la Shopping del sol unde am vãzut 7 cajas (7 cutii) o poveste super alertã, comedie pe alocuri care se desfãşoarã în cea mai mare piaţã din Asuncion, Mercado 4. Am trecut şi eu pe lângã ieri în drum spre terminalul de bus şi am fãcut câteva poze pe furiş din autobuz.

Apropo de autobuz, aici curentul e foarte apreciat”: autobuzul merge cu toate geamurile deschise şi oamenii un se plâng. Mie-mi convine dar nu pot sã mã abţin sã un mã gândesc la Romanita unde curentul e de vinã în 87% din afecţiuni! Urcatul în autobuz e aventuros: ca şi in Montevideo aici plãteşti la şofer cu monede, uşa fiind mereu deschisã şi el pornind în timp ce tu plãteşti şi te urci. Apoi, ca sã depãşeşti intrarea trebuie sã faci puţinã echilibristicã atunci când accelereazã. Am supravieţuit pânã acum. Portofelul meu nu.

Teatre nu prea existã. Sãptãmâna asta erau 2 piese, o comedie şi o piesã la Teatro de las Americas (Centrul cultural americano – paraguayan) şi care se numea Una noche mas (încã o noapte) evocând noaptea cea mai lungã a anului şi sãrbãtoarea de San Juan (Sf Ion ar fi…deşi e de solstiţiu). Cam studenţeascã şi exaltatã interpretarea (plus câteva pasaje în guarani) dar pe alocuri mi-a plãcut – morţi în viaţã dupã un dezastru şi care, în noaptea de San Juan mai capãtã o şansã sã reîncerce, ca şi când ar lua-o de la zero. La piesã erau cam 30 de persoane într-o salã mare mare de vreo 300 de persoane. Strada dezolantã şi taximetristul care nu a mai venit sã mã ia…

Dacã stai sã te gândeşti, cât de dinamic e spaţiul artistic (contemporan) românesc? Cam nu e. Câte galerii de artã contemporanã care conteazã avem? Şi care nu dispar dupã 3 luni? De asta zic, cam multe asemãnãri: cultura mall dominã şi dispare senzaţia de Europa decãzutã din ţãrile precedente.

Din pãcate şederea mea aici e marcatã încâ din prima zi de probleme legate de bani, ceea ce face ca mare parte din zile sã fi fost dedicatã încercãrii rezolvãrii acestora…Nu mi-au furat doar portofelul ci mi-au dat şi virusul fricii. Toatã lumea cu care am vorbit dupã mi-a spus cã se întâmplã adesea aşa cã acum am mereu senzaţia cã se poate întâmpla ceva şi am pierdut senzaţia iniţialã de „depaysement complet”, enchantement cã e varã, cã sunt copaci roz şi, în general cã descopãr acest nou loc.

Diverse:

 aici beau tot mate dar nu mai au acelaşi tip de termos ci au nişte bidoane aşa de plastic sau ca nişte carafe, mai grãsuţe şi cei mai şmecheri au acest termos într-o husã de piele de care e ataşat şi suportul pentru cana de mate.

Trotuarele sunt super înalte, trebuie sã sari ca sã traversezi.

peste tot pe trotuare fac gratare, mai prajesc un carnacior. Mai storc o portocala. Tipii care prepara bauturi reci sparg gheata lovind calupul de bordura. Miam...

Pe trotuare sunt si diferiti tipi care stau pe scaunele: taximetristi, tipi care schimba bani (langa si cu politistii)

Taximetristii au in statie o cutie de metal legata cu lanturi in care e un televizor. Vreo 3 am vazut asa, stateau pe scaunele si se uitau la o telenovela. Primii se uitau la una asiatica: coreana?

Mersul pe strada e ca la defilare, esti analizat(a), cantarit(a), comentat(a) si ti se propun diverse. E generalizat si eu n-am mai vazut nicaieri asa ceva! Senzatia e foarte nasoala...

Mai multe cand ma intorc de la Tripla frontiera :)

Montevideo: politistul care iesea din zid si sunt dulci mandarinele mi amor?

Ziua de ieri a început cu un poliţist care ieşea din perete(le unei case abandonate?) şi a continuat cu vizita la fac (fundaţia de artã contemporanã) un colectiv auto-finanţat de artã şi la muzeele de artã. Între ele dar şi în general, lungi cãlãtorii cu autobuzul acompaniazã şederea la Montevideo ceea ce nu e aşa rãu cãci am vãzut mare parte din oraş. Cel mai bun bus a fost cel de azi care m-a dus de la Cerro (un deal unde era monumentul dispãruţilor) înconjurat de un cartier super sãrac şi cam murdar dar plin de cãţei (cei mai simpatici erau 2 boxeri care aveau tricouri cu buline!) pânã în partea cealaltã a oraşului la Pocitos, o plajã dar şi un cartier cu blocuri mai noi şi parcã din alt film decât portul (centrul vechi) şi centrul cu lume care face jogging şi mânãncã în oraş duminica la prânz.

Pentru început trebuie sã retrag ce am spus despre Buenos Aires cã e din alt timp şi cã totul e vechi. Comparativ, Buenos Aires pare SUPER avansat şi super actual. În Montevideo totul e vechi, dar absolut totul. Totul se reparã! Am vãzut foarte multe magazine de reparaţii: de aragaze, frigidere, genţi şi pantofi. Majoritatea maşinilor sunt vechi, dar vechi de tot: din anii 50 şi cele care sunt mai noi sunt vai de capul lor. Parcã ar fi un muzeu al maşinuţelor vechi: broscuţe, dubiţe wolswagen, Dacii biensur, Mini. Sunt deci şi multe garaje de reparaţii. În plus sunt foarte multe cabine de fãcut chei în centru, peste tot. Montevide-anul pierde mereu  cheile? Eu am vreo 5 ca sã intru în casã.

Arhitectura mai ales în centru e superbã, atât de multe clãdiri Art Nouveau n-am mai vãzut nici mãcar în Bruxelles. Strãzile par nesfârşite cu numere de la 1 la câteva mii.

Mersul cu autobuzul e relativ scump (19 pesos şi 1 euro e 27) dar are şi avantaje: spectacol pentru toate gusturile. Unul cântã sau mai precis urlã tango, altul rap (cu rozarii la gât), pentru novatori e şi un tinerel cu un obiect neidentificat dar audiat şi în Cordoba şi se pare inventat de un suedez…ieri am asistat şi la glumele unui nene îmbrãcat în gaucho, cu mustaţa falsã şi pãlãrie cu papagal. Trebuie spus cã cei care merg zilnic cu autobuzul respectiv îi cunosc pe artişti, lumea îi aplaudã şi sunt amici şi cu şoferul şi cu cel care îţi ia banii pe bilet. Ca pe vremuri şi la noi în tramvai sau autobuz aici e un nene care îţi ia monedele când te urci şi care, dacã-l rogi (spre avantajul meu) îţi spune şi când îţi vine staţia. Frapant peste tot aici e spiritul de colectivitate, de într-ajutorare ca un act de normalitate. Pe mine m-au ajutat aproape toţi cei pe care i-am rugat, iar alţii s-au oferit! Tipa la care stau şi-a mobilizat toţi amicii, familia pentru cartea mea :)

E foarte frig peste tot, mai ales înãuntru. Clãdirile vechi nu au încãlzire centralã pentru cã aici iarna nu e frig…ah  nu pe bune?! Cele 11 grade zici cã sunt -5 când nu existã încãlzire. Horror. Peste tot sunt deci încãlzitoare cu butelie ceea ce face ca aerul în încãperi sã aibã mereu o boare de gaz…În acest frig de mori, în prima zi am vãzut în centrul vechi, adicã în port într-una din piaţete o adunare de oameni cu tricouri cu Dr House care îşi turnau în cap ouã, bere, fãinã, cola, orice. Celebrau faptul cã au ajuns doctori. Am vãzut în zilele urmãtoare prin oraş pânze cu „Felicitãri noului doctor Manuela/Miguel”.

Apoi e plin de mercerii şi de magazine cu materiale. Am vãzut chiar o stradã numai cu aşa ceva. La teatru era plin de „”pulovere fãcute”. Am vãzut fete tinere cercetând cu atenţie oferta de la mercerie! Magazinele din centru zici cã sunt Cocorul anilor 80! E adevãrat cã la mall n-am ajuns deşi acolo cicã e foarte cald…Moda pare un cuvânt strãin în Montevideo unde foarte mulţi oameni se îmbracã în trening şi pantofi de sport marca Nike cu o gecuţã de fâş…E normal sã mergi sã mânãnci la restaurant îmbrãcat aşa. Mâncarea e şi ea o altã poveste şi în barurile/restaurantele normale se bazeazã mai ales pe pizza (cu specific local), chivito (un fel de hamburger dar mult mai bun) şi paste. În schimb acum îmi dau seama cât de multe cafenele şi baruri sunt de fapt în Buenos Aires! Aici nu sunt aproape deloc şi le simt lipsa…

Termosul la subraţ este accesoriul obligatoriu iar în mânã este mate, o canã învelitã în lemn/piele şi din care trag cu un fel de pai fãcut din metal. Astfel pe stradã, în bus sau în bar mai îndeasã în mate, mai toarnã nişte apã fierbinte şi gata ceiuţul.

Prima impresie a fost cã am ajuns undeva la ţarã, în provincie oricum – sentiment accentuat dupã de omniprezenţa cãruţelor din oraş. Oarecum aşa cum simţeam când mergeam de la Paris la Bruxelles :) Duminica totul e închis (în afarã de supermarket-uri) şi iarãşi te simţi ca în mortul oraş Bruxelles :)

M-am întâlnit cu diverşi dar şi cu artişti precum Clemente Padin, artist autodidact care a fost închis în timpul dictaturii şi care e faimos pentur arta poştalã (arte correo) şi performances. L-am vizitat în casuţa lui din Montevideo, pe o strãduţã pustie cu multe case mici mici farã etaj şi cu doar câteva cãmãruţe. Fiind şi militant comunist (ca marea parte a artiştilor latino-americani) a fost arestat şi închis în 1977  dar ca urmare a mobilizãri internaţionale dar mai ales spune el în urma telefonului dat de un senator democrat american, i-a fost transformatã pedeapsa în arest la domiciliu pânã la sfârşitul dictaturii. Putea fi vizitat dar nu putea pãrãsi casa în afarã de sâmbãtã dupã-amiaza la ora 2. În fiecare sâmbãtã la ora 2 mergea la o garnizoanã ca sã declare ce a fãcut în ultima sãptãmânã, cu cine a vorbit, ce a fãcut. Spunea cã nu era singurul şi se întâlneau acolo în fiecare sâmbãtã şi militarul îl întreba pãi şi ia zi Clemente ce mai faci? Cu cine te-ai  mai vãzut!? Pare groaznic de absurd. Nu putea pãrãsi casa dar o datã au vrut sã plece la mare cu nevasta şi s-a trezit cã în localitatea unde mergeau îi aşteptau militarii care l-au închis pentru câteva zile…cum aflaserã nu ştie. La sfârşitul dictaturii pentru a-şi recupera actele de identitate (un fel de buletin şi paşaportul) l-au pus sã plãteascã „şederea în închisoare”! adicã vreo 1500 de dolari dar neavându-i i-a plãtit ambasada germanã care îi acordase o bursã…cât absurd încape în aceste vieţi.

Acum expune mai ales în strãinãtate şi este recunoscut în ţara lui doar prin editarea în urmã cu nişte ani a celui mai important catalog despre arta lui. M-a primit cu braţele deschise şi m-a încãrcat de daruri (cãrţi, video, cataloage dar şi o operã a lui, un poem vizual J

Muzeul memoriei era la mama naibii, am fãcut o orã cu autobuzul. Într-un parc superb şi într-o vilã la fel de frumoasã erau organizate cele 6 sãli dar muzeul mi s-a pãrut cã eşua în sensul în care locul în sine era nepotrivit sau nemarcat de cele despre care vorbea. În schimb ce mi-a plãcut era cã în sala despre democratizare erau aduşi copii de la şcoalã. Aşezaţi pe jos întindeau de la unul la altul un ghem de aţã şi ţeseau aceeaşi poveste: cum s-au cunoscut, de unde sunt (şcoalã, casã, familie, etc). Monumentul dispãruţilor la care am fost azi e şi el foarte departe şi într-o zonã destul de nasoalã. Toate memorialele de pânã acum par plasate în locuri în care e greu de ajuns de parcã trebuie sã dovedeşti cã vrei, ca vrei neapãrat sã afli despre. În schimb un loc marcat de o memorie a suferinţei şi care e acum un loc decorativ este Espacio de arte contemporaneo organizat în fosta închisoare de femei Miguelete. Am vãzut acolo lucrãri ale unor artişti locali destul de interesante. Mai ales mi-au plãcut video-urile lui Martin Sastre care avea şi un video cu Nadia a cãrei sãrituri o imita sãrind în gol şi care scria în prezentare cã bunicul lui e român, nu ştiu dacã e adevãrat, o sã-l întreb.

Muzeele de artã sunt o glumã. Ieri la muzeul Blanes (pictorul naţional, un fel de Grigorescu sã zicem) eram singura vizitatoare a celor 5 sãli din care 1 cu Blanes şi alta cu Figari (un pictor al comunitãţii africane) iar la ieşire dispãruserã paznicii în schimb mirosea a mâncare încãlzitã.

Ce conteazã cel mai mult însã sunt oamenii care sunt geniali. Majoritatea oamenilor cunoscuţi sau simpli necunoscuţi pe stradã, în baruri, librãrii, etc te ajutã imediat ba chiar fac mai mult de atât de obicei şi asta cu un zâmbet. O fi ceva în aer, poate iau şi eu un borcan şi duc acasã sã mai dregem atmosfera care s-a contaminat numai cu „urã, las cã-ţi arãt eu ţie, ba pe-a mãtii, eşti prost chiar nu vezi!”

Şi mandarinele sunt dulci mi amor? i-a zis doamna din faţa mea tânãrului care vinde fructe la „Carniceria” adicã la magazinul cu de toate de la colţ unde atmosfera e super amicalã şi lumea se întreabã de sãnãtate.

Salta, „La linda”

Dupã un drum de 12 ore ajung în Salta prea devreme aşa cã aştept în holul hotelului pânã terminã de curãţat camera. În faţa mea nişte burghezi rãsfoiesc reviste plini de propria importanţã: pe ea o cheamã Michelle nu ştiu cum şi-şi dã capul peste cap prea des. Tipa de la recepţie e atât de acrã de te miri cã nu se îneacã singurã.

În sfârşit plec spre centru care e la doar câteva cuadras. Dupã ce flanez prin piaţa centralã (cam aceeaşi în toate aceste oraşe – organizatã dupã tiparul spaniol, cabildo lângã catedralã, etc), prima destinaţie turisticã este Muzeul de arheologie montanã în care aflu despre vulcanul sacru Llullaillaco (6730 m) şi în care principalul exponat (aflu prea târziu) este mumia unui copil „sacrificat” de inca. Tot muzeul care are preţ special pentru strãini (pentru latino americani şi pentru „alţii – mã întreabã şi ţara de unde sunt, am început sã spun Europa dar insistã cã e pentru o statisticã…) e organizat în jurul ritualului şi având drept punct culminant „tragerea cu ochiul” la copilul mumificat într-o poziţie care îţi dã fiori – cu genunchii strânşi la piept, cel pe care l-am vãzut eu (din 3) avea doar 7 ani şi era parte a „aristocraţiei” care era singura ce avea aceastã „şansã” de a oferi ofranda supremã. Sinistrã imaginea care ţi se impregneazã pe retinã iar panourile îţi spun cã ideea era sã-ţi ofere „oportunitatea” de a vedea chipul unui inca de acum 500 de ani. Pe lângã copil erau şi mici obiecte – m-au impresionat şi pãpuşile de argint îmbrãcate în ţesãturi superbe care portretizau viaţa copiilor (fete şi bãieţi).

În Plaza 9 de Julio (aceeaşi piaţã) miroase a bãlegar şi eu-mi aştept empanadas (aluat în care se pun ori brânzã ori carne cu legume dupã care se coc în cuptor sau se prãjesc). Dureazã 45 de minute dar meritã! Se tot laudã ei cã sunt cele mai bune şi nu ştiu dacã aşa e dar toate cele pe care le mânãnc aici sunt cele mai bune ever!

Deja mi se pare cã savoarea localã s-a schimbat mult faţã de Buenos Aires. Aici şi chipurile şi expresiile sunt altele, trãsãturi andine, tenul mai mãsliniu, dispare „el porteno” care ţi se tot spune cã ar caracteriza ţara. De fapt, cum ieşi din Buenos Aires descoperi cã Argentina e mult mai mult decât atât, doar vorbirea e cam aceeaşi, numai cã în Salta nu prea terminã cuvintele, le lasã în aer aşa ca romanii J

Pânã acum totul mi se pare mult prea turistic, centrul e plin de agenţii care oferã excursii şi de magazine de suveniruri care mã vor lãsa fãrã parale! Peste tot sunt copii care vor sã-ţi ofere ceva în schimbul unei monedita: sã-ţi facã pantofii, sã-ţi dea nişte pãpuşele, , poate vrei nişte şosete sau nişte cãpşuni, ma simt prost cã nu am atâtea monedite.

De-a lungul parcului San Martin care aratã cam dezolant ajung la Cerro (deal la 1450 de m, oraşul fiind deja la 1200) şi stau la o coadã de vreo 50 de minute ca sã iau telefericul. În cabinã cu mine se urcã tatãl cu 2 copii: toţi au hainele murdare şi nu prea au dinţi. Dar mã întreabã de unde sunt, de când am venit, stau prea puţin clar pentru câte sunt de vãzut - îmi áspun ce sã mai vizitez, mã calmeazã cã nu, nu o sã cadã cabina circularã care se bãlãngãne la fiecare stâlp. Salta e imensã, ca o plãcintã de care s-a tras exagerat şi acoperã toatã valea.

De sus pre-cordillera se vede spectacular, în spate cordiliera Anzilor, doar nişte contururi desenate pe cer. Stau şi mã holbez la unica terasã sorbind un milkshake de cãpşuni bestial.

A doua zi mã scol cu noaptea în cap pentru excursia la Quebrada de Humahuaca (Pumamarca, Tilcara, Humahuaca, San Salvador de Jujuy – capitala Jujuy, statul de lângã Salta) declaratã sit Unesco. Ghidul Antonio nu se opreşte din vorbit: despre istorie, despre peisaj, despre capre şi România... E rotunjor ca o gogoaşã arsã şi e foarte convins cã le ştie pe toate, mãcar despre Salta şi Quebrada. Pasagerii care încep sã vorbeascã se trezesc cu vorba tãiatã şi nu prea recidiveazã. Peisajele sunt de vis, zici cã sunt fãcute în Photoshop ca şi culorile de pe „dealuri” (2000-3000m) cã munţii, fix în spate sunt de 6000 de m! La întoarcere Antonio ne face şi confesiuni cãci spune el, stând aşa numai pe drum nici nu prea are cu cine vorbi. Dupã 20 de ani de când l-a pãrãsit „fosta prima doamnã” i-a apãrut la uşã fiica pe care n-o vãzuse niciodatã şi care îi face viaţa un calvar comportându-se mai ceva decât o iubitã! Bietul om şi-a piedut libertatea de celibatar, amicii care n-au rezistat micei dictatoare puse pe scandal. Înduiãşãtoare povestirea tatãlui întârziat. Pe unde ne oprim e turistico madness, încerc sã fug de centre şi sã mã pierd pe cele cãteva strãzi ale sãtucelor (pueblitos) dar senzaţia acutã e de cãlãtori în timp – sãrãcie lucie dar asumatã ca atare. Peste tot mi se bagã sub nas tot felul de „produs de artizanat” care mare mirarea dacã nu sunt made in China.

A doua zi la muzeul privat de artã etnicã americanã Pajca, ghidul Diego este surescitat de orice vizitã şi-ţi vorbeşte într-un amestec de spaniolã, englezã şi francezã adicã repetã ce spune în cele 3! Îmi spune cã voi pleca transformatã, cã-mi va schimba viaţa ce vãd aici, cã mã va încânta! Muzeul are câteva prezentãri foarte interesante. În primul rând se face o paralelã între trecutul pre-columbian şi prezentul unor regiuni, ţãrile andine şi regiunea încã locuitã de mapuche (în Chile şi Argentina) şi deci vezi foarte interesanta continuitate. Apoi face o paralelã între reprezentãrile lui Iisus cu caracteristici indigene în diferite zone ale coloniei spaniole. Cei mai interesanţi sunt poate îngerii îmbrãcaţi cu veşminte spaniole şi care ţin în mâini arme şi pe care îi vãzusem şi într-o bisericã în turul din Quebrada. Se pare însã cã acest tip de reprezentare e prezentã pânã în Bolivia pe o linie desenatã pe hartã.

De pe marginea drumului (Salta – Buenos Aires, 1600 km, 20 de ore)

-        Comemorarea mãtuşii Fany scris mare de tot alb pe negru peste o coşmelie pe marginea drumului undeva unde nu e nimic altceva în jur.

-        Un porc murdar mâncând dintr-un sac

-        O fatã grãsuţã şi cu ochelari şi pãrul creţ creţ alergând fericitã cu un cãţeluş mic, negru şi foarte creţ.

-        Grãtarele în faţa curţii din oraşe – Tucuman, etc.

-        Nume de companii de bus: La veloz del norte (rapida din nord), Las malvinas argentinas SA.

-        Un tip care face pizza dintr-un camion în faţa unei benzinãrii

-        La ieşirea din Tucuman şirul nesfârşit de spãlãtori de maşini, câteva scaune, butoiae şi gãleţi, cei mai şmecheri au şi câteva cãrãmizi pe care se urcã botul maşinii ca pe o rampã.

Cordoba, Argentina (iulie 2012)

6 am în terminalul de autobuze. Am sosit mai devreme decât programasem adicã la 7.30 în Cordoba. De-abia m-am dezmeticit şi mã uit şi eu ce fac alţii în cafenea la ora asta! O fatã citeşte ultima carte a lui Zizek! Jesus! Un puşti se luptã cu un cub Rubyk, o doamnã îngânã cevã nemişcatã, se roagã? Cei mai mulţi îngânã cu ochii lipiţi de ecranele telefoanelor şi înnoadã un cãscat de altul.

Later – ce face lumea în biserica iezuitã: o fatã învaţã, adevãrul e cã e aproape linişte cu muzicã andinã în fundal. Un bãiat ţinând revista vândutã de „lucrãtorii strãzii” (am cumpãrat şi eu un exemplar şi încerc de atunci sã-mi aduc aminte în ce alt oraş am cumpãrat un astfel de ziar…) intrã grãbit sã se roage! în capela în care se rugau indienii şi africanii şi care era separatã de cea pentru spanioli şi criollos. Un om al strãzii doarme într-un colţ. În faţa bisericii un bãiat cântã la un aparat? rotund de metal, sunã a muzicã de înãlţat sufletul.

Muzeele din Cordoba (în afarã de cel contemporan, Caraffa care are doar expoziţii temporare mediocre) sunt o combinaţie de vechi şi nou plus nişte kitsch local: picturã de secol 19 se înghesuie cu câte vreo operã veritabilã, ca un Kosice în holul muzeului de artã al oraşului, picturã „contemporanã” adicã de secol 20 (Carlos Alonso e nelipsit din muzeele cordobeze şi adevãrul e cã e unul din cei mai buni pictori argentinieni) plus nişte artişti locali de care probabil n-a auzit decât organizatorul expoziţiei şi familia artistului şi vreo doi amici.

Cel mai bun muzeu al oraşului este muzeul memoriei care m-a fãcut sã mã cutremur nu atât prin prezentarea celulelor sau a atmosferei de chin şi torturã cât prin cele 2 camere care „înscenau” episoade din viaţa deţinuţilor şi dispãruţilor : albume fãcute de cei apropiaţi, obiecte ce le-au aparţinut şi normalitatea vieţilor lor te face sã îi simţi mai aproape de tine. Aşa mi s-a pãrut mie. Cele mai groaznice erau fotografiile celor arestaţi de mai multe ori şi ale cãror fotografii erau luate în timp ce o persoanã ţinea deasupra capului lor o barã de metal cu un numãr. În America de Nord arestaţii îşi ţin singuri numãrul, aici altcineva le ţinea numãrul şi acel cineva apare în fotografie.

E un oraş plin de librãrii pentru cã e oraşul cu una din cele mai importante universitãţi, a patra din America latinã, fondatã în 1613. Locul în care în 1919 studenţii se revoltau împotriva unui sistem care bloca accesul celor fãrã resurse economice şi care a dus la o reformã universitarã importantã şi la o mişcare politicã importantã, APRA din Peru.

Toţi turiştii sunt îmbrãcaţi la fel. Nici nu trebuie sã se apropie cã sã înceapã sã vorbeascã şi sã-i poţi recunoaşte. Poartã „haine de aventurã” din fâş sau material impermeabil sau care izoleazã termic, au ghete de aventurã, o camerã în mânã şi bineînţeles un ghid. Îl am şi eu, dar în geantã J Vedem cu toţii trasee predesenate/verificate de alţii dar mie îmi place sã mã şi pierd în oraşe. Sã cumpãr un ziar local, sã merg la un film, sã stau şi sã ma holbez la oameni la cafenele. Cei mai mulţi turişti în Buenos Aires sunt brazilieni: şi pe mine m-au luat drept braziliancã! Oricum mã întreabã constant toatã lumea de unde sunt. Vreo 2 au ştiut despre Ceaucescu (tipul de la bibliotecã ateu) şi Dracula (un poştaş prin Cordoba), restul au înţeles Alemania/Germania adicã.

Oamenii care umblã dupã gunoaie, mai ales cartoane şi care în Buenos Aires au nişte cãrucioare pãtrãţoase de 1 m pe 1 m în Cordoba au cãruţe cu cal! În Buenos Aires am vãzut familii întregi la cãutat prin gunoaie…în centru adicã, duminica. În zone mai sãrace nu m-am aventurat cã am fost sfãtuitã sã nu.

La cultura del miedo (cultura fricii). Am tot zis cã vreau sã mã uit şi eu la televizor dar în Buenos Aires nu avem, dar la hoteluri am! Regret însã cãci la televizor poţi vedea doar: crime, crime, fotbal, politicã (mai mult Scioli – guvernator al provinciei BA şi Macri – şef de guvern al BA versus Cristina sau Cristina versus Moreno – un sindicalist dizident) şi drame ale lumii mondene. De fapt Cristina se pare cã va promulga o lege în decembrie împotriva ceea ce numeşte „la cultura del miedo” adicã aceastã teamã pe care o construiesc şi întreţin media. Adevãrul e cã am observat şi eu cã pe strãzi toţi merg cu rucsacul ţinut în faţã sau cu geanta strânsã bine de tot la piept. Hoţi slavã Domnului n-am vãzut încã dar e clar cã le este întreţinutã frica din moment ce la matinal! ştirile dezbãtute erau asasinarea unei fete într-un cartier sãrac şi fuga unui criminal din închisoare…în pauze arãtau imagini de la semafor în care unei tipe îi furau geanta în timp ce unul îi spãla geamurile. Asta îmi aduce aminte de Chile. Când am fost prima datã n-am avut televizor şi mã plimbam relaxatã pe strãzi. A doua oarã am avut şi au bãgat frica în mine de mergeam şi eu speriatã pe stradã…Azi sunt obsedaţi de aniversarea morţii Evitei (26 iulie), ocazie cu care Cristina a anunţat cã vor înlocui bacnota de 100 pesos cu una care are figura ei…

Buenos Aires iarna/primele impresii

La prima impresie BsAs pare o combinaţie între Paris (arhitecturã de pe avenida de Mayo), Madrid (arhitecturã, atmosferã, baruri) şi New York (bulevardele imense şi strãzile paralele identice, cuadras în loc de blocks) peste care s-a adãugat nişte sos colonial (clãdiri, oameni). A doua impresie este cã pare un oraş anti-modern, nu numai vechi: haine, baruri, maşinile, autobuze, etc. Pare rãmãs în alt timp sau în alt ritm sau în altã parte.

 Lucrul astã e cert mai ales în partea veche a oraşului (Microcentro, Congreso, San Telmo, Monserrat) dar chiar şi în Palermo (mult mai şic). Metroul, similar cu cel din New York pe linia A are şi vagoane de lemn şi chiar şi scãri de lemn (ca la Londra). În centru: dominã tot felul de baruri, restaurante informale mereu populate, cafenele standardizate pe un model de început de secol 20, butice înghesuite şi strâmbe, strãzi paralele semi-identice cu magazine cu de toate, nesfârşite. În schimb în Palermo dar şi în Recoleta azi existã un aer de modernitate mai ales în zona mall-ulurilor super pline de tineri dar nu numai. Chiar şi când modernitatea este vizibilã e doar de suprafaţã, îmi pare mie la prima impresie…ca exemplu aş cita muzeele vãzute pânã acum – cele de artã – care deşi în clãdiri super-moderne (cel de artã modernã – 2 sãli - şi cel de artã latino-americanã) au un aer vechi şi provincial, asincron. Artã contemporanã încã nu am vãzut, se pregãteşte sã se deschidã un muzeu specific şi sper sã-l vãd: în septembrie.

În schimb la muzeul de artã (MNBA) artã argentinianã nu prea era, în general nu prea este prezentã în muzeele vãzute pânã acum. În schimb era un melanj de artã occidentalã, europeanã în mare parte dar de gradul 2. (ca un Van Gogh de care nici nu auzisem). Muzeul e în mare parte rezultatul unor donaţii a unor colecţii private alcãtuite din artã europeanã şi mai puţin din comenzi locale. Ce mi-a plãcut a fost arta cineticã de prin a nii 60, deja artã interactivã: apeşi pe buton şi opera intrã în mişcare, iluziile optice te ameţesc, în întunericul sãlilor zac ascunşi oamenii de la muzeu – ce muncã groaznicã sã stai în întuneric şi sã te luminezi doar când apasã vizitatorul pe buton, luminã însoţitã şi de o muzicã antrenantã…

Obsesia protestului pare dominantã în oraş: proteste spontane, ţipete sindicale, înscrisuri peste tot (pe pereţi scrişi ca niciunde altundeva cu stencils, graffiti, etc), pancarte imense reclamând de la Malvine la drepturi salariale în Plaza de Mayo. E plin peste tot mai ales de Cristina, Eva şi Che Guevara…de parcã aici istoria ar fi cunoscutã altfel.

În metrou oamenii tot cu ochii în smart-phones stau şi tot pe FB se uitã dar parcã sunt mai puţini şi telefoanele sunt mai proaste.

Mersul cu autobuzul sau „colectivo” este o aventurã: e o inghesuialã sorã cu moartea, toatã lumea se strecoarã sã-şi facã un loc, viteza e ameţitoare sau deloc şi trebuie sã fii un bun echilibrist cã sã supravieţuieşti dar cum metroul sau „el subte” (de la subteran) nu prea acoperã mare lucru, e musai!

La Boca – unde câinii poartã hãinuţe ca sã-i apere şi pe ei de vântul care bate pe strãzile pustii (în afarã de cele câteva care învãluie El Caminito, cel mai kitsck loc de pânã acum). La El Caminito îşi aruncã o fatã aproape dezbrãcatã şi cu ciorapi de plasã un crac peste tine în timp ce un el galant şi cu costum prea larg în dungi şi cu pãlãrie, o trage pe doamnã de o parte. Zâmbete largi şi îngheţate de frig şi gata amintirea. Mulţi locuitori ai cartierului poartã trening şi chicã a l’italienne sau a la Dieguito care zâmbeşte şi el de pe zidurile colorate.

Costanera, Parque de la Memoria pe malul Rio de la Plata. 5 turişti batuţi de vânt şi spaţii imense impersonale, semne ale dictaturii înşirate ca semne de circulaţie pe malul râului aproape de gardul care separã „parcul” de pescarii de duminicã. Un vânt de-ţi taie oasele, cu greu citesc semnele şi îmi imaginez feţele celor lângã ale cãror nume scrie pe zidurile lungi de marmurã, 16 ani, 19 ani, 21 de ani…În mica expoziţie se înşirã cartoanele cu chipurile dispãruţilor; cartoanele au fost imaginate de Mamele din Plaza de Mayo în 1995 pentru a demonstra cã fiii şi fiicele lor chiar au existat şi au luat premiul întãi, au avut iubit, s-au cãsãtorit, au fost la şcoalã, etc. Totul e expus într-o serie de colaje artizanale.

Vizavi, la Los Platitos (farfurioarele) e zarvã şi se mânãncã bine, de parcã în faţã ar fi doar râul, de parcã restul nici nu ar fi existat. De parcã în râu nu ar fi aruncat deţinuţii dispãruţi.

Din seria la librãrie: pe rafturi gãsim în afarã de Peron, Eva, Evita, Peron şi Eva, Peronism, Peronisme, Cristina, Cristina si peronismul etc; cele mai prezente sectiuni sunt cele despre Lenin, Trotki, Marx si Engels, Che Guevara, anarhism. No worries insa: au si fascistii ganditorii lor printre best-sellere numai ca nu ii stiu eu asa de bine :)

Librarul care m-a pus sã îi citesc din Eminescu şi avea dosite 2 cãrţi de Ionesco; ştia şi de Cioran. I-am recomandat sã-i citeascã pe Nichita Stãnescu şi pe Cãrtãrescu. M-a plimbat prin toatã librãria ca sã-mi arate ce credea el cã-mi trebuie neapãrat!

18 iulie

Toti portenos sunt zgribuliţi: e frig acasã, pe stradã, în majoritatea localurilor/restaurante, la bibliotecã – peste tot! Deşi miroase a gaz, gasolinã, benzinã cam peste tot.

Personaje: la Pizzeria Guerrin (din 1932) se mânãncã ori în picioare, ori la mãsuţe. Majoritatea grãbiţilor aleg în picioare. Mulţi vin singuri. Primul ce-mi atrage atenţia are cãşti în urechi, se uitã fix în peretele cu pãtrãţele alb-roşii. Taie atent încã o bucãţicã, verificã geanta dintre picioare. În 2 minute-i gata.

Urmãtorii sunt 2: un bãtrânel cu palton mare bej şi un tânãr (nepot sau amant?) cu o canadianã prea lungã şi care pare de femeie, cu tenişi de skater şi o pãlãrie şuie, un tricou bombastic completeazã ţinuta aiurea complet şi care nu se asorteazã dar deloc cu cea a moşului. Tânãrului îi e foame şi cam mãnâncã şi porţia bãtrânelului care nu prea se împotriveşte.

Asearã la Cervantes II, tipul grãsuţ de lângã mine are un sifonaş mic cu capac verde şi o husã împãtrãţitã oranj din care-şi pune câte puţin în micul pahar de vin alb. Din geantã scoate tãieturi din ziare pe care le citeşte tacticos; dupã care continuã cu un manual ingineresc. Chelnerii sunt îmbrãcaţi cu vestã şi papion dar ţinutele cred cã dateazã de câteva zeci de ani bune. Dar astã e parfumul de Buenos Aires: vechi, decãzut, lemn, chelneri plictisiţi.

Sunt dependentã deja de café con leche & mezzalunas şi de orice cu dulce de leche (o chestie dulce maronie fãcutã din lapte caramelizat) care este mai mult decât gustoasã.

Termosul cu apã caldã + cana personalizatã de mate (un ceai foarte amar pe care îl tot zdrobesc într-o canã de lemn sau metal) este accesoriul obligatoriu şi la orice vârstã.

Grevã şi pe strãzi e plin de gunoaie iar metroul vine mai rar şi e atât de plin încât te împinge o tanti care închide şi uşa cu o manivelã (pe linia cu care circul eu şi care are vagoane cu interiorul de lemn, cu oglinzi şi pare de început de secol).

Reclamã la stop: 2 tipi ţin pe mâini nişte panouri cât ei şi când se pune roşu la semafor ies pe zebrã dar doar pânã la jumãtate, ţin panoul câteva zeci de secunde în faţa şoferilor şi se întorc la locul lor. La fiecare stop la fel. Nu traverseazã niciodatã. Nu schimbã locul.